Cunoaștem cu toții jocul, astăzi delăsat, dar pe care unii l-ar vrea sport istoric național: oina.
Mulți l-au considerat așa mare minune că l-au făcut să urce până la daci, ba chiar am văzut absurde teorii care vor ca numele oina să derive de la oaie, oi, afirmând, fără nici o bază scripturară sau etnografică pentru a-și sprijini pioasele teorii, că oina a fost un joc al ciobanilor.
Dicționarele serioase au apropiat însă întotdeauna jocul oina de turcescul otoman oyun (joc), numai că fonetic derivarea de la tc. oyun era în mod vădit neclară. Nu ne vom mira, însă, să regăsim jocul oyun în limba găgăuzilor din Basarabia, împreună cu verbul a juca: oynamaa.
Dar la fel de bine le găsim și în limba cumanilor, după o analiză a dicționarului și ghidului de conversație care este Codex Comanicus (CC). Șansa ne-a lăsat acel ghid de conversație cu un mic lexicon în limba cumanilor creștinați: Codex Comanicus (sec. XII – XIII), unde, pe trei coloane de echivalențe lexicale — ”latina de bucătărie“ – persană – cumană – avem tot ceea ce trebuia să știe un călător prin vastul și fluidul imperiu creștin al cumanilor turcofoni, care se întindea din Carpați până în Asia Centrală.
Și acolo, fără nici o surpriză, găsim, corespunzând latinescului ludus - cumanul: oyn, dar și formele verbale, de pildă: oynarme = eu (mă) joc.
Asta ne poate face să ne punem întrebarea dacă nu cumva enigma găgăuzilor - turcofoni creștini de când sunt cunoscuți - s-ar rezolva prin aceea că ei sunt în realitate descendenții cumanilor.
Avantajul acestei ipoteze este că explică de îndată de ce găgăuzii sunt creștini și elimină obstacolul pe care îl pune în calea explicării originii lor faptul că nu există nici o mărturie scrisă a trecerii lor prin Anatolia otomană pentru a ajunge în Balcani.
Cumanii în schimb au venit prin nordul mărilor Caspică și Neagră înainte de a se creștina și a fonda un imens imperiu creștin turcofon.
Ba chiar, cum se știe, istorici români precum Neagu Djuvara au emis ipoteza descendenței vechii familii domnitoare a Basarabilor din nobilimea cumană.
Altă teorie: filiera kumîkă
În același timp, și populația turcofonă kumîk din stepele Daghestanului ar putea reprezenta niște descendenți direcți, în linie continuă, ai cumanilor. Accesul la limbile vorbite în Caucaz a fost facilitat enorm după destrămarea Uniunii Sovietice. Dificultatea de a le studia a făcut că nici măcar un turcolog cum a fost Vladimir Drimba, editorul cel mai recent al acelui Codex Comanicus pe care l-am menționat (Editura Enciclopedică, București, 2000) nu a comparat cumana, așa cum ne e cunoscută din acel vechi dicționar și ghid de conversație medieval, decât cu limbile cele mai accesibile: turca osmanlâie, găgăuza, tătara, limbile kipceak.
Kumîcii sunt astăzi unul din principalele grupuri etnice din Daghestan, unde au ajuns, venind din Asia centrală, în Evul mediu timpuriu. Locuiesc în câmpiile din apropierea munților Caucazului și de la marea Caspică, iar până la cucerirea rusă s-au bucurat de cel mai mare prestigiu feudal în zonă. Mini-sultanul lor (numit șamhal, termen folosit doar de ei) domnea peste muntenii indigeni dimprejurul târgului-capitală numit Tarki.
Etnonimul kumîk vine în mod limpede de la kum = nisip, câmpie, ceea ce îl explică nu doar pe cel al cumanilor, dar și faptul că pentru slavii kieveni și ruși strămoșii kumîcilor/cumanilor erau poloveții, poloveț fiind doar o traducere slavă a lui cuman sau kumîk: pole = câmpie în limbile slave.
Corespondențele între cumană și kumîcă se arată depline exact în acele puncte unde cumana se distinge de turca otomană, inclusiv în flexiunea verbală și în cea a pronumelor personale în toate detaliile lor.
În kumîkă, unui D- inițial turc îi corespunde un T-, ceea ce face că în română avem în același timp diliu (nebun), din turcescul deli, dar și Teleorman (pădurea nebună, teli orman), cu T-, pentru că deli în turcă = teli în kumîkă.
Tot așa, turcesul dil (limbă) = til în kumîkă etc.
Inainte de a purcede la o prezentare comparativă, care ar lua mult timp, ajunge să spunem că peste tot acolo unde în Codex Comanicus limba diferă de turca osmanlâie (otomană), ea corespunde întru totul cu kumîka.
Astfel, în ambele, cumană și kumîkă:
– rău: iaman
– mâine (lat. cras): tangala
– aici: munda
– ușor: engil
– mare: ullu
– mic: kiççi (împrumutat și în maghiarã: kicsi)
– foc: ot
– noapte: tun
– ploaie: iangur
– pâine: etmek (scris etmac în CC)
– frumos: körklü (scris chorclu în CC)
– lup: börü (scris boru în CC)
Termenii de familie, orientarea spațială, adverbele, anotimpurile, iarnă-vară, totul corespunde între cumană și kumîkă, ba chiar regăsim în mod previzibil termeni cumani/kumîci care au trecut și în rusă: tuman (ceață) sau buran (furtună).
Este limpede că avem de-a face cu aceeași limbă și că kumîcii de azi sunt urmașii “cumanilor negri”, celălalt ținut cuman, separat de Cumania din Valahia.
E cu atât mai puțin surprinzător să întâlnim în kumîkă termenul nostru “oina” = joc, întrecere sportivă (verbul fiind oinamak = a se juca).
Kumîkul/cumanul oina ne arată acum adevărata sursă.
Nici nu e de mirare că în trecut oina s-a practicat cu preponderență mai ales prin… Teleorman.
Neagu Djuvara va fi fericit acum.
Primele mențiuni ale găgăuzilor
Prima menţiune a termenului găgăuz e din 1853. Istoricii bulgari au fost cei care au lansat teoria potrivit căreia găgăuzii ar fi coborâtori din cumani şi pecenegi. Recent, filologul bulgar Ivan Gradeşliev a publicat o foarte onestă şi detaşată istorie a acestei populaţii care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.
Pomenind eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România poseda atunci întreaga Basarabie şi o parte a litoralului bulgăresc, majoritatea populaţiei găgăuze se afla atunci sub administraţie românească), Gradeşliev rezumă paradoxul acestei populaţii a cărei profundă credinţă creştin-ortodoxă o făcea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care şi-a păstrat acel statut inferior şi în Bulgaria, sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.
Toate puterile au încercat să-i folosească, toate naţionalismele să-i recupereze, inclusiv tânărul stat grec care căuta atunci să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciţi. De altfel, dicționarele etimologice nu o spun, dar este foarte plauzibil ca termenul pejorativ românesc găgăuță să vină pur și simplu de la găgăuz, de la această populație vecină care vorbea o limbă cu totul de neînțeles. Nu altceva au făcut slavii numindu-i pe vecinii lor germani nemţi: *němьcь de la *němъ (“mut”, “idiot”) (în rusă немой (nemój = mut, idiot) şi немец = neamţ, german. Derivaţia depreciativă de la găgăuz la găgăuţă ar fi aşadar banală, având multe paralele în lingvistică.
De altfel, ca un exemplu paralel, și în greacă termenul vlah, care îi desemnează pe români, dar mai ales pe aromânii din Balcani, a ajuns să însemne un hoț trândav și nu foarte inteligent. Suntem întotdeauna găgăuții altora.
