Linkuri accesibilitate

Condiția scriitorului în comunism: „Rezistența prin alcool”


Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit despre experiența supraviețuirii intelectualului în comunism se intitulează Scriitor în comunism (niște amintiri) de Ștefan Agopian, apărută în urmă cu vreo opt ani la editura Polirom. Am citit-o atunci cu nesaț, am revenit uneori la ea, m-a convins prin naturalețea desăvârșită a exprimării, prin formidabila capacitate de rememorare a unor timpuri în care pasiunea pentru scris se întrepătrundea cu o disperare cotidiană tot mai accentuată, iremediabilă și ireversibilă.

Nichita Stănescu
Nichita Stănescu

Ceea ce face Agopian în această carte este să surprindă mecanisme, instituții, evenimente aparent banale, dar cu consecințe majore, într-o construcție memorialistică de o acuratețe pe care o găsesc admirabilă. Portretele pe care le face autorul unor Nichita Stănescu, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Alexandru Paleologu și atâția alții definesc sensibilitatea răsucită și mereu amenințată a celor care aleseseră să scrie cât mai onest în comunism. Nu există, din punctul meu de vedere, nicio notă falsă în această călătorie prin coridoarele memoriei. Înțelegem, parcurgând acest volum, de ce oameni extraordinari au ajuns la disperare și și-au înecat amarul în alcool.

Într-un volum apărut tot la Polirom, în 2012, Anii romantici, Gabriela Adameșteanu scria și ea despre aceste beții proverbiale în care se prăbușeau atâția și atâția oameni de litere pe care i-a prețuit. Nu în zadar i-a spus Matei Călinescu că dacă nu pleca din țară ar fi murit și el sub efectul băuturii. Poate că sună paradoxal, dar a existat în lumea literară românească și „rezistența prin alcool”. O rezistență care echivala cu autodistrugerea. Dar, mai ales, prin refuzul de a cânta osanale micului tiran grotesc, cum l-a numit Fernando Arrabal pe Nicolae Ceaușescu.

Sună dur, dar au fost, cum scria și Ștefan Agopian reluând cuvintele fiicei sale rostite în alte contexte, timpuri excrementale, „de căcat și de pișat” (p. 328). Utopia comunistă era una apocrifă, sufocantă, esențial mincinoasă. La polul opus răscolitoarei și atât de autenticei cărți a lui Agopian, fostul pontif al ideologiei oficiale, Dumitru Popescu (n. 1928) poreclit „Dumnezeu”, își relua în urmă cu câțiva ani, în România Literară, reflecțiile menite să exonereze sistemul pe care îl servise cu atâta macabru zel.

Prăbușirea globală a comunismului nu i-a părut nicicând lui Dumitru Popescu o consecință a insanității proiectului însuși, respins de masele în numele cărora a fost pus în practică, ci rezultatul unei lupte planetare între „socialism” și „capitalism”. Fostul secretar al CC al PCR, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, romancier, jurnalist și poet al ceaușismului triumfător, denunța „stilul pamfletar-trivial în care este creionat în continuare portretul fostului regim comunist”.

Tot „Dumnezeu” se pronunța ritos în favoarea „obiectivității sociologice”. Îl îndemn, și prin această intervenție a mea, să citească lucrările unor Robert Conquest, Martin Malia, Stephen Kotkin și Alain Besançon, dar mai ales volumul lui Ștefan Agopian. Da, scriitorii sub comunism o duceau mai bine decât oamenii de rând. Însă cuvântul se ofilise în absența libertății, iar intelectualului căruia i se pune călușul în gură, direct sau indirect, se sufocă.

Agopian îl citează pe Nicolae Ceaușescu, prezentând nefastele Teze din iulie 1971: „Arta trebuie să servească unui singur scop: educației socialiste, comuniste. În acest sens suntem pentru cea mai largă libertate de creație, pentru cea mai largă exprimare a imaginației, dar în spiritul concepției noastre despre lume și viață. Cred că este clar!”

La care, scriitorul adăuga: „Printre multe alte griji, comuniștii au avut-o și pe aia de a nu-i lăsa pe artiști prea multă vreme în stare de trezie. Fiindcă un artist pilit nu-și dorește decât să se îmbete ca lumea. Și ca să aibă bani s-o facă temeinic, nu trebuie să-l supere pe tătucul Partid”.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG