Și-au călcat orgoliile, s-au căsătorit de dragul averilor sau pentru dezvoltarea țării, au tăcut, s-au jertfit, s-au împăcat sau au răbufnit, au colecționat amanți, au organizat crime sau chiar au mâncat carne de om… Toate acestea au fost făcute de regine și prințese, istoriile cărora Philippe Delorme le-a adunat cu atenție.
 Acest articol face parte din rubrica „O carte pe săptămână”, realizată în colaborare cu Librăria Cărturești. Ne propunem să citim săptămânal câte o carte și să alegem special pentru tine un fragment din aceasta, să te inspirăm, informăm și să-ți facem poftă de lectură. Descoperim lumea cărților împreună!Cartea din această săptămână se numește „Împărătese, regine, prințese și poveștile lor scandaloase”, de Philippe Delorme. O găsești la Cărturești la prețul de 141 de lei. |
Istoricul și jurnalistul francez a răscolit prin arhive, memorii și a ascultat bârfe pentru a construi biografiile femeilor care au schimbat destine, au inspirat scriitori și au măgulit regi.
Mai jos am selectat un fragment despre una dintre reginele care „purta la brâu inimile amanților decedați”:
„Regina Margot” nu a existat. Diminutivul a fost sădit în conștiința populară abia în secolul al XIX-lea, de către Alexandre Dumas. Și totuși, câte nu s-au scris despre prima soție a lui Henric IV! Excesele ei carnale sau presupuse au hrănit fantasmele a generații întregi de scriitori, mai mult romancieri decât istorici. A fost descrisă ca fiind intrigantă, depravată până la nimfomanie…
Merită oare Margarita de Valois să fie redusă la această caricatură, conturată într-o epocă în care erau preferate în primul rând femeile supuse și mai degrabă prostuțe? Deși ușurătatea moravurilor ei nu poate fi negată, ea este în primul rând o mare doamnă a Renașterii, cultivată și educată. Vorbește italiana, spaniola, greaca și poate chiar să improvizeze un mic discurs în latină. Însăși mama ei, Caterina de Medicis, o descrie pe Margarita drept „cea mai desăvârșită prințesă din lume… Tu inventezi și alcătuiești cele mai frumoase stiluri de îmbrăcăminte. Și, oriunde te-ai duce, curtea se va lua după tine, nu tu după curte”…
Margarita simte primii fiori ai dragostei, făcând o pasiune pentru ducele de Guise, Henric de Lorena. Idila este descoperită pe 25 iunie 1570, când este smulsă din patul lui Henric, părinții o snopesc în bătaie și îi rup hainele, iar ducele de Guise scapă cu viață doar printr-un miracol. „Are sângele cald și înfierbântat”, constată Regina Mamă, care-i dă fiicei sale să bea la fiecare masă o „fiertură de măcriș”, sperând să-i domolească pornirile. Tot în speranța de a evita noi scandaluri, o logodește pe rând cu fiul împăratului Maximilian II, apoi cu fiul cel mic al lui Filip II al Spaniei și a treia oară, cu regele Portugaliei, Sebastian. În cele din urmă, mâna Margaritei va fi câștigată de tânărul rege al Navarrei, Henric de Bourbon. „Nu m-a căsătorit din plăcere și de bunăvoie, dar, de vreme ce mi l-ați dat pe regele Navariei de soț, nu mă puteți împiedica să pun mâna pe averea lui”, spunea ea. În ambianța libertină de la curtea ultimilor Valois, unde stă ca într-o colivie aurită, tânărul Henric se lasă în voia plăcerilor fără rezerve, în timp ce Margot își tot sporește numărul amanților.
Margarita scrie versuri – destul de mediocre – și începe, serile, să-și scrie memoriile, în care lasă să se vadă toată distincția și finețea spiritului său. Este chiar o precursoare a feminismului, prin răspunsul pe care-l dă unui doct religios, autorul unor Secrete morale: „Nu pot suporta disprețul cu care tratați (sexul feminin), vrând totuși ca el să fie onorat de bărbați pentru infirmitatea și slăbiciunea lui. Creată după bărbat, femeia trebuie, de fapt, să-i fie superioară. Așa face Dumnezeu cu lucrurile lui, începe cu cele mai neînsemnate și le lasă la urmă pe cele mai minunate și mai desăvârșite”.
Tallemant des Reaux povestește că Margarita „purta o centură lată, cu buzunare de jur împrejur, și în fiecare dintre acestea punea câte o cutiuță cu inima unui amant decedat, pentru că avea grijă ca, la moartea lor, să îmbălsămeze inima”.
În 1607, extravaganta prințesă își construiește un palat somptuos, pe malul stâng al Senei, în fața Luvrului, pe terenul liber de la Pre-aux-Clercs. Un lucru rar pentru acea epocă, palatul cuprinde o bibliotecă și o sală de teatru. Din el se păstrează astăzi numai câteva ruine, pe Rue de Seine, precum și fațada capelei, în curtea Școlii de Arte Frumoase.
