În pofida campaniei glasnost, anumite lucruri nu s-au schimbat niciodată în structura ritualică a propagandei sovietice. Secretarul general era încă vocea dominantă autorizată să exprime adevărul revelat. Limitele discuției, scopul și obiectivele deschiderii erau prescrise de nomenclatura ideologică.
Chiar figuri importante precum Alexander Iakovlev se confruntau cu campanii de discreditare inițiate de elementele conservatoare din partid, de ofițeri superiori ai KGB și de xenofobi velicoruși pentru că ar fi reprezentat „spiritul malefic” al lui Gorbaciov, trădător suprem al socialismului.
Alți asemenea reprezentanți ai grupului de reformiști care au intrat în colimatorul celor amenințați de „fenomenul Gorbaciov” au fost filosoful Ivan Frolov (pentru o vreme secretarul Comitetului Central al PCUS); politologul Gheorghi Șahnazarov (președinte al Academiei de Științe Politice); consilierul pe probleme de afaceri externe al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev; Otto Latsis, redactor-șef adjunct al gazetei PCUS, Kommunist; Georgii Smirnov, directorul Institutului de Marxism-Leninism al PCUS; Ivan Voronov, șeful Departamentului Cultural al Comitetului Central; și mulți alții.
Câțiva dintre ei lucraseră la Praga, în anii 1970, ca redactori ai revistei lunare World Marxist Review și erau atrași de ideile care, în atmosfera generală de zastoi, erau neortodoxe, dacă nu chiar în totalitate eretice. Ceea ce rămâne important privind „tânăra elită academică promotoare de politici” din jurul lui Gorbaciov este faptul că elementul comun care i-a adus împreună a fost o experiență împărtășită a aculturației în reformă.
Robert English a identificat două paliere în procesul de învățare a noii identități: „Învățare comparativ-interactivă, prin care legături externe facilitează o mutație în «auto-categorisirea» esențială a intelectualilor, a națiunii aflate printre aliați și adversari; și învățare socială, prin care un număr crescând de intelectuali din diferite profesii sunt atrași într-o comunitate indigenă informală” (vezi articolul său, The Sociology of New Thinking).
Oameni precum Iakovlev, Alexei Arbatov (șef de departament la Institutul Economiei Mondiale și Relațiilor Internaționale al Academiei de Științe a URSS), Abel Aganbeghian, Evgheni Velikov, Cerniaev, Șahnazarov și alții, au devenit susținătorii unei „noi gândiri” în politica internațională, una care respingea tradiția sovietică a încercuirii capitaliste sau a revoluției permanente în favoarea integrării în „curentul comun al civilizației mondiale”.
Ei au prilejuit ceea ce conservatorii au numit „conspirația academicienilor”, punând la cale o întoarcere cu 180 de grade care a curmat Războiul Rece. Tot ei au fost printre primii care au atacat realitatea Brejnevșcinei—paralizia politică acompaniată de dezordine morală, deznădejde intelectuală și o erodare continuă a ideologiei dominante.
Robert C. Tucker a descris pe bună dreptate Uniunea Sovietică pre-gorbaciovistă ca societate în tumult: „Oamenii au încetat să creadă în masă în importanța transcendentă a unei condiții colective viitoare numită «comunism». Au încetat să creadă în posibilitatea unei societăți care să ajungă în acea stare și la acea oportunitate de a încerca s-o obțină prin intermediul rolului conducător al partidului comunist, sau prin ei înșiși ca «întemeietori ai comunismului», așa cum programul oficial la partidului își definește cetățenii sovietici. Într-o societate cu o cultură oficială bazată doar pe aceste convingeri, faptul atrage după sine o criză profundă” (Political Culture and Leadership in Soviet Russia).
Întregul etos al clasei politice sovietice a suferit astfel un proces de disoluție lentă și aparent ireversibilă. Deloc surprinzător, regenerarea culturii politice sovietice a apărut ca o preocupare larg împărtășită printre elitele de încredere. Manuscrisul nepublicat al lui Gorbaciov din 1989, în care trasa principalele direcții pentru o reînnoire pluralistă generală a sistemului sovietic, poate fi considerat un răspuns la adresa acelora care au manifestat scepticism cu privire la determinarea sa de a merge dincolo de granițele unui leninism reformat (incluzând aici mulți disidenți sovietici, precum și universitari și politicieni occidentali).
Prin promovarea ideii unui sistem bazat pe domnia legii, Gorbaciov a dezlănțuit, de fapt, un proces politic de nestăvilit, cu efecte istorice la scară globală. În februarie 1990, Gorbaciov a convins Comitetul Central să accepte principiul unui sistem multipartinic și să abandoneze privilegiul constituțional al Partidului Comunist: „Partidul într-o societate în curs de reînnoire poate exista și-și poate juca rolul de avangardă doar ca forță recunoscută în mod democratic. Aceasta înseamnă că statutul său nu ar trebui să fie impus prin postulat constituțional” (citat în numărul Pravda din 6 februarie 1990).
Putem observa că Gorbaciov reafirma de fapt o declarație din 1968 a prietenului său Zdeněk Mlynář privind cele două condiții de validitate pentru prezervarea rolului conducător al partidului. Potrivit multor autori, chiar și această abordare a însemnat doar vârful aisbergului, în sensul că, între 1987 și 1991, Gorbaciov și anturajul său au luat în considerare ideea de a sparge PCUS, în tentativa de a obține mai multă legitimitate și un sprijin mai consistent pentru versiunea perestroika a URSS.
