„În spate era un secol pe care‑l dispreţuiam şi‑l uram. În faţă era un secol pe care‑l aşteptam cu o speranţă nebună”. Fragment din „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu
Cartea a apărut în acest an la Polirom și poate fi găsită în librăriile din România și, în curând, și la Chișinău, în librăriile „Cărturești” și „Cartier”.
„Stăteam plictisiţi pe marginea istoriei. Nu ştiam că e o prăpastie. În spate era nebunul secol XX, în faţă necunoscutul secol XXI. Unul apunea, altul răsărea. Eram obosiţi de atâta luptă. Noi nu am luptat, dar purtam oboseala părinţilor în noi. Ne plictisiserăm să mai construim comunismul.
Mărşăluiam plini de visuri spre o nouă lume. Privesc fotografia de grup. Johnny fumează.
Ghenură toarnă un vin prost. Zan cântă ceva la chitară. Uri, cu căştile pe urechi, ascultă Zoopark. Ciobik încearcă să scrie cu fumul de ţigară: Născuţi în URSS. Îi iese bine numai URSS, care se destramă în bătaia vântului. Virginia şi Sergiu îl privesc zâmbind. Nadia nu e în poză pentru că ea a făcut poza. Pe ea o iubeam toţi. Şi ea pe noi. Era vremea schimbării şi a marilor iubiri. Eu eram cel mai optimist.
Nu aveam de unde să ştim că peste un an temutul imperiu se va risipi precum fumul ţigărilor Belomorkanal, iar noi ne vom pierde definitiv în timp, geografie şi istorie. În viaţă. În spate era un secol pe care‑l dispreţuiam şi‑l uram.
Şi au venit anii ’90. Am fi putut deveni eroi, am fi putut face multe, dar ceva ne‑a măcinat şi ne‑a distrus definitiv. Pe toţi. O întreagă generaţie care nu a cunoscut războiul şi foamea a fost distrusă mai ceva ca la Stalingrad. Nu ştim de ce. Dar despre neînfricaţii ani ’90, despre cum ne‑am transformat din sălbaticii copii dingo în generaţia canibală voi scrie în altă carte. Oare ce s‑a ales de aceşti copii? Pe unde sînt?
În căşti cânta Aquarium: „M‑am născut în vamă,/ Căzând pe podea./ Tatăl meu era negustor,/ Al doilea tată e Interpol,/ Al treilea tată‑i Dzerjinski,/ Al patrulea – coca;/ De cînd ei îs în mausoleu, mamă,/ Eu am rămas absolut singură”.
Eram în Chişinău, între noua icoană a neamului, Ştefan cel Mare, şi vechea icoană a regimului, Lenin. La tribună vorbeau Mircea Druc, Leonida Lari, Grigore Vieru şi toţi corifeii noului neam care se năştea din cenuşa imperiului. Descopeream flacăra naţionalismului, pe care nu o cunoscuserăm până atunci. O descopeream ca pe o religie. Pentru mulţi aşa avea să rămână, o patimă care orbeşte. Dar atunci era o necesitate.
Moldovenii se ridicau demni, dar naivi. Nu aveau de unde să ştie că în scurt timp vor cădea în cap. De la tribună se vorbea continuu, înflăcărat. Noi suntem români! Acesta era noul crez. Noua mistică etnică acompaniată de rugăciuni, poezii şi cântece patriotice. Se cânta înlăcrimat. Se striga: Unire, moldoveni! Trăiam sentimentul unui nou început. Tricolorul fâlfâia printre flori, icoane şi cruci, iar muzica patriotică stârnea emoţii colective greu de descris.
Ni se spunea că vom pleca la studii în patria‑mamă, că vom învăţa şi vom reveni acasă să reconstruim noul pământ al făgăduinţei. Grea misiune aveam, vast program… Eram generaţia speranţei, de la noi se aştepta salvarea. Sau sacrificiul. Cuprinşi de acea transă mistică, nu ne dădeam prea bine seama ce se va întâmpla, cum va fi viitorul. Însă era cu siguranţă glorios, triumfător. La tribune au început să recite noi versuri despre neam şi ţară.
Cântam toţi într-un singur glas, piaţa vuia. „Treceţi, batalioane române, Carpaţii,/ La arme cu frunze şi flori!/ V‑aşteaptă izbânda, v‑aşteaptă şi fraţii/ Cu inima la trecători”.
Eram cîteva mii la acel miting dedicat studenţilor basarabeni care urmau să plece în România la studii. Eram prima generaţie de copii care nu mai mergea la Moscova sau Leningrad ca să înveţe, ci la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Timişoara sau Cluj. Eram primul tren care nu mai mergea spre Siberia, spre diverse magistrale orientale, nu mai construia canale şi nu mai sfărâma munţi, nu mai desţelenea câmpiile din răsărit, nu se mai îndrepta spre est, ci spre vest.
Mergeam spre o ţară a făgăduinţei, o ţară pe care o ştiam doar din poveşti, cărţi şi filme. Nu întâlnisem români, nu ştiam cum arată acea ţară. România era pentru mine o ţară pur livrescă, era literatură. Iar Occidentul era o utopie nouă. Un mit. Îmi era mai uşor să‑mi imaginez că mă duc în rai decît în Occident. Eram în drum spre Noul Paradis. Am depus şi un soi de jurământ. Erau vremuri profund religioase. Mistica naţiunii, a bisericii şi a capitalului. În asta credeam cu mult patos leninist”.
Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței – Vasile Ernu – editura Polirom 2021, Ilustrații de Roman Tolici
Anii ’80. Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău; vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt entuziasmați și lipsiți de griji, nu se gândesc că în URSS sunt milioane de alți copii ca ei și nu au de unde să știe că sunt generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanțe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de marcă vin Gorbaciov, glasnostul și perestroika, intervenția rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se maturizează, redescoperă alte identități, și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor și părinților lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.
***
Vasile Ernu – autorul „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”, „Izgoniții”, tradus în peste zece limbi, laureat al unor premii prestigioase precum: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Observatorul Cultural, România literară, Matei Brâncoveanu sau al Agenției de Carte.
