Linkuri accesibilitate

Democrația în România: măști tonifiante sau dializă generalizată


Aniversare. Sau, poate, comemorare!? Unii nici nu mai fac diferența: s-au împlinit 31 de ani de când George Șerban citea, în Piața Operei, Proclamația de la Timișoara. Un document profetic care ar fi avut nevoie poate de o apocalipsă pentru a se fi împlinit. Un far în bezna unei perioade confuze și în ochii unei societăți buimace. Pe alocuri ne face și azi să clipim. În mod convenabil, pentru mulți, a fost considerată un sindrom de vertij democratic, limitat temporal și geografic. Pentru ei, Proclamația aparține unei geografii sufletești desuete. La urma urmei, nu a devenit Constituția României! Deși, recitind-o, este evident că ar fi putut substitui cu eleganță și infinit mai multe foloase demagogica Proclamație către țară a FSN din 22 decembrie și sulfuroasa constituție a lui Iorgovan.

Puține dintre dezideratele „primului oraș eliberat de comunism” din România s-au împlinit. S-a spus că era un program prea radical, că ar antagoniza societatea, că ar fi inaplicabil. Și, cumva, aceiași inși care căutau cusururi Proclamației sunt cei care au alterat legile fizicii sociale, deturnând Revoluția, cu tot sacrificiul eroic și tragic al acesteia, în propriul beneficiu. O fi o întâmplare că, la doar o săptămână după citirea Proclamației, se declanșa în Târgu Mureș un mic război interetnic sfârșit cu reconvertirea securiștilor în agenții 007 ai democrației și cu înscrierea Partidului Unității Naționale Române în registrul partidelor (15 martie)? Graba lui Iliescu de a organiza alegeri „libere” nu a fost cumva motivată și ea de teama că societatea s-ar putea radicaliza, ar putea cere pe tavă mai multe capete seci de politruci și securiști, mai ales ale celor care își tăiau deja felii mari din tortul victoriei marii restaurații comuniste? Nu cumva citită acum Proclamația ne-ar oferi și o explicație a faptului că unii membri marcanți ai FSN din partea societății civile își dau azi reciproc cu firma în cap pentru motive care țin mai degrabă de idiosincrazii și interpretări personale ale realității, mai ales că cearta Blandiana/Dinescu a pornit tocmai de la o amintire legată de Revoluție a doi inși care păreau de aceeași parte a baricadei? Multe lucruri par azi dureros limpezi când citim Proclamația de la Timișoara, mai ales că abia acum putem deduce relațiile cauzale secrete care leagă incidente și persoane aparent (doar aparent) diferite.

Virgil Magureanu, eminența cenușie a lui Ion Iliescu
Virgil Magureanu, eminența cenușie a lui Ion Iliescu

Istoria sinceră a ultimelor trei decenii face ca textul Proclamației să sune, pe-alocuri, ca un program politic și guvernamental pentru viitor, care ne-ar putea ajuta să ieșim din distopia noastră cea de toate zilele. Societatea românească (vezi avertismentul de la punctul 2, care amintește de „lupta de clasă” și de modul în care comuniștii s-au folosit de ea pentru a anihila segmentele sociale incomode) este, în continuare, divizată spre beneficiul celor care conduc. De multe ori, scenariile și textele folosite sunt din cursul scurt de propagandă: nu trebuie să te confrunți cu toți, e suficient să spui că unii se bucură de privilegii la care ceilalți nici că visează (firește, în vreme ce tu te bucuri de toate privilegiile posibile de la salarii și pensii speciale, la mașini, diurnă și sporuri inimaginabile). Meschinăria și invidia vor face restul. Discursul și practica politică au declanșat un șir de conflicte paralele sau concentrice care durează de ani buni, asmuțind diverse categorii sociale/biologice/etnice/provinciale una împotriva alteia, în folosul demagogilor care ne conduc: orășenii împotriva sătenilor, intelectualii împotriva muncitorilor, românii împotriva ungurilor sau românii împotriva tuturor, ardelenii împotriva răgățenilor, muntenii împotriva moldovenilor, esențialii împotriva neesențialilor, de multe ori tinerii împotriva bătrânilor, amnezicii împotriva hipermnezicilor, bugetarii împotriva sectorului privat, armata/jandarmii/poliția împotriva civililor, locatarii blocurilor împotriva celor care stau la casă. Și invers. Mai toate sunt bombe cu ceas moștenite de la comunism: comportamentul instituțiilor față de oamenii obișnuiți (vezi recentul scandal al centrelor de vaccinare „secrete” și al tratamentelor preferențiale), secretomania (conflictul deschis între prim-ministru și ministrul Sănătății care a făcut publică o statistică a contaminărilor și vaccinărilor, mult diferită de cea a colonelulului Gheorghiță, coordonatorul campaniei naționale de vaccinare), birocrația, corupția, complicități la nivel înalt (Curtea de Conturi a făcut publice unele date în legătură cu achizițiile în vreme de pandemie și te iei cu mâinile de cap) și da! răpirea persoanelor și tortura (la acest capitol poliția și jandarmeria sunt eroii principali negativi). Lista sechelelor comuniste (uneori disimulate sub lozinci democratice și progresiste) care contaminează spațiul public ar lua, prin urmare, prea mult pentru a o expedia în câteva rânduri. Luați știrile săptămânii trecute, găsiți suficiente exemple acolo. Probabil că României îi trebuie o dializă generalizată.

Proteste în Piața Universității 1990 - TNB, expoziția foto „Democrație și protest – lupta cu amnezia
Proteste în Piața Universității 1990 - TNB, expoziția foto „Democrație și protest – lupta cu amnezia

Citită din perspectiva Proclamației, mai cu seamă, din cea a punctului 8, care prevedea lustrația activiștilor și securiștilor pentru trei mandate, istoria ultimelor decenii e plină de eșecuri, fundături, perdele de fum și minciuni. Două luni după citirea proclamației în aclamațiile mulțimii și o lună după ce la București a fost trasată harta primei zone „libere de comunism,” la Universitate, „kilometrul 0 al democrației”, Ion Iliescu și cohorta lui de activiști și torționari securiști luau cu asalt piețele și urnele de vot, câștigând „democratic” ceea ce avuseseră în mod discreționar și dictatorial din 1946 până atunci. Materializarea în timp a punctului 5 din Proclamație („Vrem alegeri libere”) a fost de-a dreptul caricaturală: clasa politică a fost, este și, se pare, va fi plină de traseiști, inventați, impostori cu studii fictive și pretenții absolute, broscoi umflați gata să explodeze pentru a intimida electoratul și adversarii. Lac să fie! Indivizii aceștia cu moralitate labilă sau imaginară au transformat alternanța la putere într-o caricatură și distincțiile de ideologie și doctrină în ficțiuni. Un val invizibil îi ridică mereu din gropile de gunoi în care-i aruncă forțele centrifuge ale urnelor electorale: dacă nu mai au partide de care să se agațe, îi vezi instalați șefi prin diverse companii, instituții, ba chiar propuși să ardă gazul în instituții internaționale. Iar forțele invizibile care-l țin în joc se leagă, mai mereu, de rețelele de influență prezente și mai ales trecute, formate la școala de partid și la cea de la Băneasa. Acum li se spune Colegiul de Apărare, Academia SRI, Universitatea Valahia sau SNSPA. Pepinierele de cadre. S-ar părea că singura doctrină care-i leagă azi pe cei mai mulți politruci e cea de securitate. Votul în parlament se bazează, nu odată, pe traseism. Nu există moțiune în care să nu se treacă la discuții de convingere „de la om la om” când se negociază („îmi dai, îți dau”) la sânge în funcție de greutatea și consecințele votului. O moțiune simplă are un preț mai mic decât cel al unei moțiuni de cenzură. Necesitatea unei susțineri permanente și a unei majorități (ba chiar și a unei minorități) stabile au dus la formarea unei burse subversive care tranzacționează zi de zi acțiuni și mărfuri de milioane. Nu există doctrine, ci doar instincte politice. E un joc cu mărgele de sticlă și, deseori, din firmament se prăbușește câte una în capul trecătorilor.

Teodor Meleșcanu
Teodor Meleșcanu

Scena politică are un mediu acid și vitriolul din atmosfera ei fie te ucide, fie te întărește, adică îți îngroașă pielea. Zilele acestea una dintre facultățile care a dat cea mai bună producție de politruci în ultimele trei decenii (SNSPA) ura ani mulți și fericiți unuia dintre cei care ilustrează caracterul ficțional al Proclamației de la Timișoara: Theodor Meleșcanu, supraviețuitor tenace al perioadei Războiului Rece, apropiat al lui Iliescu, șef de partid și servicii secrete, senator, ministru, fumător de trabuc. Câteodată un trabuc nu e un simplu trabuc. Greu de spus prin câte partide nu a trecut (doar la USR și UDMR nu a fost). A reprezentat cu aplauze și multe privilegii personale și FSN, și PDSR/PSD, APR, PNL sau ALDE. Unii îi spun chiar seniorul Meleșcanu. Ca el, mii de alți aleși la nivel local și central. Nu binele public a contat, ci propriul confort, spiritul de haită, foamea partinică, rețeaua securistică sau activistică pe ștatele căreia se aflau. Electoratul a fost manipulat mereu cu promisiuni care au migrat de la un scrutin la altul și de la un partid la altul. Nu au contat decât trolii de la microfon, nu și vocea publicului. Mirarea pe tema absenteismului la alegeri este ipocrită: ca și liderii sindicali, politicienii nu au făcut decât să manipuleze orizontul de așteptare al oamenilor, să le ofere speranțe și perspective pentru a-i abandona aproape de îndată. Așadar, ideea „alegerilor libere” din punctul 5 al Proclamației a căpătat de-a lungul celor trei decenii, definiția cinică „nu aveți încotro”. Mulți s-au lăsat păgubași: au plecat din țară sau nu mai votează.

Restul, cum se spune, e tăcere. De fapt, nu e tăcere, ci vacarm. Puterile în stat ar vrea puterea. Societatea civilă vorbește ceva dar nu știe să țipe. Dosarul crimelor comuniste nici nu a ajuns să fie judecat decât simbolic în sesiuni de comunicări obscure și în institute de pe ulițe lăturalnice, să nu deranjeze circulația de pe marile bulevarde sociale. Cărțile de școală (ce arhaisme: cărți, școală!) nu dau decât imagini din satelit ale gropii comune în care a îngropat partidul comunist România anilor 50 și următorii. Nu e de mirare că acum, la 31 de ani de la Proclamație, unii încă mai dezbat dacă îndelungata execuție în închisori și șantiere de muncă forțată a tot ce avea mai bun intelectualitatea, politica și scena socială dinainte de apariția barbariei comuniste a fost legitim, moral și/sau legal.

Avanscena s-a umplut de politruci cocoșați de scheletele din dulap, de biografiile lor desfigurate de complicități cu regimul care, cică, fusese dat jos de la putere. Erau gata de tot soiul de complicități pentru că se născuseră înfometați: au înghițit în 31 de ani un meniu variat, plin de proteinele aspirațiilor, speranțelor, credinței tuturor celorlalți. Unii au apărut după 1989 dar la fel de înfometați. Comunismul li s-a transmis genetic așa cum spun unii cercetători că s-ar putea transmite traumele sufletești de la o generație la alta. Nu e de mirare că descoperim în biografiile sau conturile lor urme subtile de KGB, FSB și Russia Today. S-au publicat liste lungi cu indivizi care sunt plătiți de Sputnik ori au relații camaraderești cu cei mai iubiți fii ai nomenclaturii rusești. (Citiți punctul 6 al Proclamației unde se scrie despre „activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre care unii au și astăzi funcții importante în conducerea țării” care „se fac vinovați de trădarea României și aservirea ei URSS-ului.” Gândiți-vă la aceste rânduri când vedeți fotografiile efuzive ale lui Adrian Năstase și invitatul lui permanent Alexandr Dughin, cel mai important profet al Eurasitismului și frate de sânge cu Putin.)

Democrația și economia de piață au fost generoase cu ei: au putut lua la prețul unei chifle marile întreprinderi (falimentare e drept, dar care, cu o injecție de capital în venă s-ar fi putut redresa). O chiflă pe care au înghițit-o nemestecată: au dispărut zeci de mii de întreprinderi, unele făcute din mucavaua carelor alegorice ceaușiste, altele cu oarecare potențial, unele chiar necesare. Dacă privatizările ar fi fost făcute mai chibzuit (vezi recomandarea punctului 10 al Proclamației: „Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic”), dacă puterile în stat ar fi fost sterilizate vreme de câteva mandate de prezența toxică a foștilor politruci și torționari, dacă se făcea un exorcism național pentru scuturarea clădirilor și locurilor publice de prezența atâtor demoni totalitari, e posibil ca România să fi arătat altfel. Însă lucrurile stau, desigur, altfel, și pentru mulți istoria nu a trecut, iar Revoluția română nu a făcut decât să dărâme câțiva pereți din versații printre care curge istoria, blocând firul apei care s-a acumulat și a produs o mlaștină care tinde să-i otrăvească pe toți. Trăim într-un prezent continuu iar fostul establishment, al cărui deces mulți se grăbiseră (din naivitate sau din interes) să-l declare, s-a regenerat pe terenul unei societăți grăbite să se întoarcă după cutremur în comoditatea propriei nișe narcisice. Proclamația avertiza (punctul 7) asupra caracterului anticomunist al Revoluției care nu putea servi „ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR-ului.” Dar disidenții PCR s-au oploșit în inima „democrației” ca la ei acasă, recucerind, pas cu pas, toate baricadele ocupate de protestatarii din decembrie 1989.

Desigur, animalele politice nu mai arată ca înainte: nici animăluțele de la Cernobîl nu mai respectă întru totul planurile inginerului care le-a proiectat. Avem foști securiști mari democrați, avem mutanți veniți de la Planificarea comunistă la șefia Senatului sau la Curtea de Conturi. Avem trezorieri la valuta comunistă deveniți prim-miniștri și, mai apoi, mari șefi de partid liberal și candidați la președinție. Ce să mai spunem de unii foști și actuali președinți legați de nomenclatura comunistă: unul fost ministru, director, șef și politruc la județeana de partid, altul chiar turnător dovedit în primă instanță, decizie contestată la Înalta Curte, al treilea șeful organizației PCR de la facultate. Iar dacă ne uităm la contracandidații acestora, așadar cei plasați pe locul doi și intrați în finala mare a diferitelor alegeri, vedem că ideile Proclamației de la Timișoara au fost în bună parte uitate sau interpolate cu cele din statutul pcr. Sistemul nu a făcut explozie, ci implozie. Resturile lui nu au fost aruncate în spațiul cosmic unde să fie înghițite de cine știe ce forță intergalactică, nu! Ele s-au prăbușit peste societate. Încă nu s-a făcut nicio operație serioasă pentru înlăturarea cioburilor. Nici măcar o tomografie.

Mineriada 13 iunie 1990
Mineriada 13 iunie 1990

Punctul 8 al proclamației este, așadar, un corolar, o consecință logică a tuturor argumentelor anterioare și nu poate fi extras din context. Ideea era că, dacă le permiteai activiștilor de partid și securiștilor să supraviețuiască, ei, cu siguranță, nu te vor lăsa să trăiești. În parte, asta s-a și întâmplat. Probabil că a fost inevitabil: la începutul lui 1990, nu toți activiștii sau securiștii erau identificabili (cine din FSN ar fi vrut să se deconspire?) astfel că le-a fost simplu să se infiltreze în instituțiile și partidele nou-create. Însuși FSN transformat în partid a putut reciclat tot detritusul politic și securistic comunist dându-i valoarea adăugată a democrației și economiei (sociale) de piață. Iar ce nu a preluat FSN, au preluat alte partidulețe conjuncturale sau nou-înființatul SRI cu voia dumneavoastră sub conducerea vechiului tovarăș de arme și propagandă, Virgil Măgureanu. Se pot scrie biblioteci despre cârdășiile, tovărășiile, complicitățile care au asigurat continuitatea de sânge la nivelul establishmentului politic. Descoperim niște capilare securistice vascularizând și creierele tinere și înflăcărate ale cuplului USR-PLUS, cu atât mai mult cu cât unul dintre lideri a fost, pe vreme când se adopta Proclamația de la Timișoara, șef de tinere la partidul xenofob și extremist al lui Gheorghe Funar.

Întâmplarea istoriei face ca această aniversare (comemorare) să aibă loc în zilele în care Florin Timu, șeful Serviciului Judeţean de Protecţie Internă Suceava, să fie reținut de DNA pentru luare de mită. S-a vorbit mult despre rețelele mafiote care conduc județul Suceava și mulți au făcut aluzie la nume importante ale politicii de-acolo. Că e ceva adevărat o demonstrează și metodele securistice folosite de Timu și ai lui pentru a valorifica informațiile: le dădea celor care dădeau mai mult. Piața de curioși e mare mai ales că e vorba despre informații secrete colectate „prin metodele specifice.”

Tot ironia istoriei (și fără nicio legătură cu deconspirarea activităților șefului de serviciu secret, nu-i așa?) face ca, la 31 de ani de la Proclamația de la Timișoara și la doar o zi după arestarea lui Florin Timu, un incendiu de mari proporții (care pare să fi avut mai multe puncte de declanșare) a distrus podul Consiliului județean Suceava. Nu era un pod cu vechituri. Acolo se aflau serverele și arhiva SRI și STS. Se spune că angajații celor două servicii secrete au acționat cu rapiditate și au salvat ce era de salvat. Deci nu tot. Unele hârtii în lucru au fost distruse de foc și apă. Desigur, fiind secrete, nu vom ști niciodată ce documente au fost distruse, totuși, în timpul acestui incident. Cu siguranță, și în Consiliul Județean, și prin serviciile secrete, și prin arestul DNA sunt unii care răsuflă ușurați.

Previous Next

XS
SM
MD
LG