Am început să urmăresc pagina de Instagram a Alinei pentru că sunt omul care în fiecare miercuri își promite că de luni se apucă de sport. Exemplul și disciplina ei mă inspiră pe mine și pe alte peste zece mii de oameni care o urmăresc.
La prima vedere, Alina e un super om, construit dintr-un material magic care o face să fie sinonimă cu puterea și rezistența. Servește sportul pe pâine, ca pe un magiun, de câteva ori pe zi, în casă, în parc sau pe două roți, pedalând printre clădirile seculare ale Amsterdamului, acolo unde locuiește de aproape zece ani.
Dar în spatele profilului de Instagram organizat cu grijă, în spatele persoanei perfecte, cu o viață la care noi doar visăm, de cele mai multe ori se ascunde o realitate care nu pătrunde prin ecran. Când am aflat povestea Alinei am simțit nevoia să o transmit mai departe. E despre multe lecții de viață, perseverență, norocul sau șansa la a doua șansă. Dar, mai ales, despre vârful aisbergului pe care-l vedem pe rețelele de socializare. Despre ușurința cu care noi, cei care facem scroll și împărțim inimioare pe Instagram, credem că un om este puternic, de succes, disciplinat pentru că „așa s-a născut” sau „a avut noroc”. De fiecare dată când primește comentarii frumoase de la comunitatea sa, Alina simte nevoia să zică, să strige că în spatele job-ului care o împlinește, disciplinei sale de fier, relației sale frumoase cu sora sa sunt atâtea drame, încercări care au dărâmat-o și construit-o la loc, cărămidă cu cărămidă. Dar cum să încapă toate într-un comentariu scurt pe Instagram? Chiar și după atâția ani, Alinei îi este greu să vorbească despre trecutul ei în afara cercului său de apropiați.
Din patru în trei
Copilăria și adolescența Alinei și a surorii sale, Veronica, a fost una tipică pentru cei din generația născută până la ’90. Crescute la bloc, în Chișinău, cu viața împărțită între liceu, sport și plecări dese și lungi în Băcioi, satul bunicilor. Cu doi părinți tineri și plini de energie – mama, farmacistă, iar tatăl – profesor de franceză și engleză.
Erau în prag de nou mileniu, aveau mulți prieteni, activități extrașcolare, performanțe la școală și doi părinți care le susțineau în toate. Alina avea 12 ani când a aflat că tatăl său, pe care nu-l văzuse bolnav niciodată, suferea de o formă agresivă de cancer. După câteva luni de tăcere suspectă și protecție din partea mamei și a rudelor, Alina și Veronica au aflat că tatăl lor nu mai avea mult de trăit. Era sfârșit de august, iar în septembrie tatăl lor decedase.
„În mintea mea de 12 ani era o luptă continuă, o speranță că se va însănătoși, dar și o acceptare treptată că tata e foarte bolnav și nu există salvare. Eram copii și știam că o avem pe mama, că va rămâne cu noi pentru totdeauna. De asta, poate, am simțit o ușurare când tata a decedat pentru că îl vedeam suferind și asta ne făcea să ne simțim neputincioase. Știam cât de mult ne-a iubit și cu cât curaj a luptat el împotriva bolii ca să ne vadă crescând. Chiar dacă nu pentru mult timp, tata a fost prezent în viețile noastre cu trup și suflet și a reușit să ne învețe valorile sănătoase. A plecat cu demnitate, iar noi i-am acceptat plecarea, la fel, cu demnitate”, povestește Alina.
Două
Încet-încet au revenit la cotidian. Familia lor devenise incompletă, dar cel puțin o aveau pe mama. Mama lor fusese promovată la muncă, în serile lungi visau împreună la noul apartament pe care planificau să-l cumpere. Mai spațios, cu camere separate pentru fiecare adolescentă.
Un an mai târziu, în 2001, o zi obișnuită de octombrie le-a adus, din senin, o nenorocire la fel de cruntă. Era Hramul Chișinăului, fetele au avut o zi lungă în oraș cu prietenele, iar mama lor plecase într-o deplasare de o zi la Iași împreună cu familia fratelui său.
După o zi plină, fetele au ajuns acasă, unde mama lor încă nu revenise. Au așteptat-o liniștite până când telefoanele din partea rudelor care răzbăteau liniștea din apartament le-au făcut să se neliniștească. Într-un final, o mătușă le-a anunțat că vine să doarmă cu ele pentru că mama lor nu va veni acasă.
„A doua zi dimineața mătușa noastră, fina Virginia, ne-a trezit și ne-a spus că nu mergem la școală. Pentru noi era foarte ciudat pentru că tata sau mama nu ne-ar fi lăsat să lipsim de la școală niciodată. Am mers spre Băcioi, iar pe drum îmi treceau scenarii triste prin cap. Am ajuns în curte și l-am văzut pe bunicul meu plângând. Credeam că a murit bunica și am început să plâng și eu. Apoi apăruse și bunica șchiopătând. Atunci a fost momentul când am înțeles că e mai mult decât atât …”, spune Alina printre nodurile din gât.
Mașina cu care a mers familia la Iași fusese implicată într-un accident. Pentru mama lor a fost un accident fatal. Filmul acelei zile e rupt în mintea Alinei. Ține minte că au luat câteva pastile de valeriană și au căzut într-un somn lung.
Dimineața zilei care a urmat a fost ca o găleată de apă rece peste fețele lor somnoroase. Au înțeles că au rămas orfane de ambii părinți.
Oameni care pleacă, oameni care vin
Mătușa lor devenise tutorele oficial. Neoficial însă, întreaga familie extinsă s-a implicat în îngrijirea și educarea lor. Fetele făceau tranziția spre adolescență, iar această tragedie le-a dat lumea peste cap. „În primul an după dispariția mamei, nu mai vedeam lumina de la capătul tunelului. Totul s-a schimbat în casa noastră, în stilul nostru de viață”, spune Alina.
Acceptaseră cu greu noua realitate, erau însă recunoscătoare pentru prezența rudelor, în special a mătușii în viața și casa lor. Dar fiecare dilemă pe care o aveau o treceau, în primul rând, prin întrebarea „ce ar fi zis mama sau tata dacă erau aici?”. Aveau 15 și și 16 ani, deveniseră independente și în continuă căutare de sine.
Până la următoarea noutate care a bulversat-o pe Alina. Sora sa, Veronica, doar cu un an mai mare, a obținut o bursă în SUA. „Simțeam că e a treia mare tragedie care mă lovește în trei ani. Sora îmi devenise și mamă, și tată, și prietenă, iar acum o pierdeam și pe ea”, spune Alina, deși a încurajat-o să plece peste ocean.
Fața ei se luminează în timp ce continuă să-mi povestească despre noua etapă din viața Veronicăi, din care a început și ea să facă parte în scurt timp. Familia de americani care o găzduia pe Veronica se atașase enorm de ea. Și ea de ei. Iar integrarea Alinei în noua familie s-a produs firesc.
Acasă
Veronica a revenit apoi la Chișinău pentru a absolvi liceul, însă a rămas nedespărțită de familia din SUA. Vorbeau des la telefon, făceau schimb de email-uri. Au ajuns s-o cunoască între timp și pe Alina, iar de Crăciun fetele au petrecut două săptămâni în familia care le-a tratat ca pe fiicele lor, pe lângă ceilalți doi copii biologici.
Revenite la Chișinău, era mai clar ca niciodată că ar trebui să facă posibilul și imposibilul ca să reușească să fie admise la universitate acolo, în SUA, mai ales că aveau toată susținerea morală din partea cuplului de americani. Și au reușit. Datorită perseverenței lor, dar și susținerii materiale din partea familiei adoptive.
Alina, după patru ani locuiți în San Francisco, a plecat mânată de curiozitate în Brazilia, iar Veronica – în Argentina. A învățat portugheza cu gândul la tatăl său, profesor de limbi străine, fiind sigură că l-ar fi făcut mândru. A revenit în SUA, unde a făcut un internship la Ambasada Republicii Moldova la Washington. Admisă la un masterat în Amsterdam, Alina decide să revină pe continentul european, fericită că va fi mai aproape de bunica sa și familia extinsă de acasă.
Tot în Olanda l-a cunoscut pe Simon, bărbatul care a convins-o să rămână în Amsterdam și în viața lui. După cinci ani s-au căsătorit, iar anul trecut aceștia au devenit părinții unui băiețel – Kimi.
Veronica locuiește la New York, iar fetele nu ratează nicio șansă să se întâlnească cu familia lor din SUA. Se vizitează reciproc și vorbesc cu multă dragoste despre norocul de a-i fi cunoscut. Deși s-au rupt de mulți ani de Moldova, merg des acasă pentru a-și revedea unchii, mătușile și verișorii. Mai ales casa bunicilor din Băcioi, de care le leagă atât de multe amintiri, dar care a rămas și ea goală între timp. Își amintește cu tristețe, dar și cu un fel de recunoștință despre ultimii săi ani în Chișinău. Acum Alina îi vorbește fiului său doar în română și speră că acesta va fi la fel de mândru de rădăcinile lui moldovenești. El își va cunoaște bunicii prin poveștile spuse de mama lui, prin dragostea și căldura transmise din generație în generație.
„Fiecare om are o istorie în spate. Nu neapărat o tragedie, dar ceva care îi definește. Mi-ar plăcea să fim cu toții mai înțelegători atunci când aflăm ce îl face pe un om ceea ce este”, spune Alina.
Și-ar dori ca oamenii să înțeleagă că nu e mereu organizată și că viața ei nu e nici pe departe perfectă. Că are momente când pur și simplu izbucnește în plâns, ca atunci când a aflat că și-a pierdut părinții, dar că acceptă momentele astea așa cum sunt ele. Se acceptă și în momentele vulnerabile, pentru că ele sunt cele care au creat-o așa cum este azi.
Pentru ea, în spatele puterii pe care o emană se află multă rezistență și muncă. „Simt că trăiesc atunci când fac sport și că pun în practică valorile pe care le-am învățat în familia mea”.
