Pretutindeni în lumea civilizată, abuz sexual nu înseamnă doar viol, ci și exploatarea prin atingeri, „îmbrățișări” fără ca persoana să-și dea consimțământul sau fără să aibă vârsta consimțământului. Pe când avea 9 ani, exact asta i s-a întâmplat Olgăi.

Primul cadru din „Nanu Tudor”, o coproducție Belgia-Portugalia-Olanda, înfățișează un bărbat pe care aparatul de filmat îl vede, prin perdeaua fluturândă a ușii, odihnindu-se în pat. Nu știm cine e bărbatul, nu știm despre ce e filmul. O fi despre mama regizoarei care a fost la muncă în Spania și care spune că tot Moldova e mai frumoasă? O fi despre regizoarea care a revenit acasă? Cine e bărbatul la care aparatul de filmat tot revine, ba spionându-l prin perdeaua de la ușă, ba privindu-l frontal când, tras la patru ace, își face de lucru cu telefonul mobil? Pare impenetrabil. Apoi poza unui tânăr cu o fetiță în brațe și din off începe discuția.

În aproape tot filmul, textul și imaginea vin din surse separate. Discuția revelatoare cu unchiul abuzator în care minimalizează faptele și încearcă să întoarcă vina asupra nepoatei se aude în timp ce pe ecran vezi ba o omidă înaintând pe o pătură movulie, ba un perete crăpat, ba un păianjen învăluind victima, ba un buchet de mușețel pus la uscat.

Un fel de a spune că e infinit de greu să privești rănile în față, că oroarea e încă atât de mare încât fetița de 9 ani trebuie să se protejeze.

Și peste imaginile acestea benigne cu insecte și flori de mușețel sau cu figurile flou ale rudelor la masă vin cuvintele unchiului.

„Păi ce rău ți-am făcut eu ție? Că mă jucam cu tine, te strângeam?” „

-Ce? Mi-am bătut joc de tine?

-Da, eu cred că da.

-Nu… Olea, tu vorbești treburi. (…) Sunt păcate care se iartă, dar sunt păcate care nu se iartă.

-Da, eu nu vă pot ierta.

-Tu nu mă poți ierta? Ei, da! Atunci îți iei mai multe păcate. Nici pe tine n-are să te ierte nimeni.

-Nu cred că ăsta e păcat care se iartă.

-Ăsta nu-i păcat. Ăsta nu-i păcat deloc. Păi ce rău ți-am făcut eu ție? Că mă jucam cu tine, te strângeam? (…) Eu, dacă aș fi fost un om rău, apăi eu poate că făceam și o prostie cu tine, dar n-am făcut.

-Făceați, mă dezbrăcați goală.

-Ei, te dezbrăcai tu singură, nu te dezbrăcam eu. (…) Păcătos e dacă o dezbraci, te urci și o dregi cu de-a sila. Violare, sau cum se mai numește. Dar când te joci, ce păcat e?”

Acasă se vorbește în șoaptă

Acum unchiul doarme cu burta răsfirată peste pat, perdeaua de la ușă se umflă odată cu respirația lui. Aparatul de filmat revine la scoarța de pe perete, se deplasează încet și o surprinde pe mătușă făcând mătănii în camera vecină.

Nimeni din familie nu a știut că, atunci când toți erau la câmp, unchiul spunea că-l doare inima și rămânea cu Olea acasă făcând lucruri pe care fetița nu le înțelegea.

Memoria nefragmentată a agresorului întâlnește trauma victimei, dar lucrurile încă se spun încet, ca să nu audă ceilalți:

„-Țin minte că aicea eram pe iarbă, tu te-ai culcat lângă mine și eu am pus mâna pe rochiță, am bâjbâit, tu n-ai zis nimică. -Eu țin minte cum îmi spuneați să vă masturbez, eu nici nu înțelegeam ce înseamnă spermă (…)

-Uite, Olga, eu cu tine m-am purtat normal, parcă. Nu știi ce are un bărbat în cap, dar eu nu te-am violat și nu am făcut alte prostii. Eu am socotit că o fată trebuie să fie cinstită, să n-o strici.

-(…) Dar vreau să înțeleg de ce și pentru ce? Cu un copil mic?

-Dar nu erai tu așa mică!…

-9 ani?! -

-Păi 9 ani e viață multă.

Întreaga știre o puteți citi AICI.

Olga Lucovnicova e regizoare de film născută în Republica Moldova și stabilită în Belgia. A studiat filmul la Academia de Muzică, Teatru și Arte Frumoase din Moldova, precum și documentarul la DOC NOMADS, un program de master Erasmus Mundus, oferit de trei universități din Portugalia, Ungaria și Belgia. Unul din primele filme ale sale, „Nu te iubesc, moarte…” (2015), a luat Premiul pentru cel mai bun film moldovenesc la a XIII-a ediție a Festivalului Cronograf. „Nanu Tudor” a primit recent Wildcard Award din partea Flanders Audiovisual Fund.

---