Evoluția democrației în Europa de Est post-leninistă a arătat că largi pături sociale au abhorat ideologia comunistă fără a detesta însă garanțiile statului socialist privitoare la securitate și stabilitate.
În trecut, pentru cetățenii lumii comuniste, mitul societății fără clase a putut servi la justificarea intențiilor actorilor politici. În lumea post-comunistă, nostalgia comunistă a funcționat ca idealizare a „mobilizării eroice”, văzută deopotrivă ca expresie a unei unități pierdute și a unei comunități dispărute, și ca nemulțumire față de pluralismul democratic și economia de piață. Această temă a reprezentat bunăoară esența campaniei prezidențiale din 1996 a comunistului Ghenadi Ziuganov. Să ne amintim cum l-a provocat acesta pe Boris Elțîn în numele unei viziuni idealizate a trecutului istoric, valorilor eroice, solidarității etnice și opoziției față de influențele corupătoare ale Occidentului.
În condiții de friabilitate a capitalului social, de pierdere a legăturilor emoționale de solidaritate între membrii comunității politice, de dezorientare, declin sau inerție a societății civile, de galopantă erodare a autorității tradiționale, mecanismele de control reciproc, acele checks and balances, au fost serios vulnerabilizate. Istoria primelor decade post-comuniste ale regiunii poate fi spusă ca o poveste despre căutarea unei cetățenii coezive drept contrapondere la regretabila fragmentare tipică moștenirii leniniste (în sensul lui Ken Jowitt).
În contextul rutinizării (și uneori de-radicalizării) regimurilor comuniste și al extincției alternativei revizioniste marxiste, un nou tip de gândire politică a luat amploare în Europa Centrală și de Est. A fost vorba atât de o reacție față de logica colectivistă și pseudo-egalitară a regimurilor comuniste, cât și de o inspirație pentru schimbarea socială și reforma morală care a avut loc în regiune începând cu anii 1970.
Scrierile disidenților, pozițiile intelectualilor critici, au oferit un complex opozițional care a accentuat morala, toleranța, civilitatea și introspecția. Acest corp ideatic a reafirmat centralitatea individului. Spre a-l parafraza pe Jan Patočka, locul schimbării a fost sufletul individului—„persoana spirituală”.
Disidența a reprezentat întoarcerea la ceea ce sociologul Alvin Gouldner a numit „cultura discursului critic”, introducând, în același timp, criteriul adevărului normativ ca singurul valid și operabil în domeniul unei praxis menită să se opună noilor forme de opresiune. De pildă, pentru semnatarii Cartei 77, „speranța lor pentru politică a fost ca cetățenii să învețe să se poarte ca persoane libere și responsabile și ca guvernul să recunoască această direcție prin respectarea dimensiunii morale a vieții politice” (Caring for the Soul).
Pe măsura decăderii regimurilor sub povara propriei ineficiențe economice și a abuliei morale, pe măsură ce elitele și-au pierdut sentimentul predestinării istorice și au arătat semne de incurabilă anomie, a devenit posibil ca mult timp amuțita societate civilă să se reorganizeze și lanseze o bătălie pentru reconstrucția sferei publice. Mai mult, intelectualii critici nu doar că au respins practicile de înregimentare, dar au semnalat totodată „dezvrăjirea” în raport cu teoria marxistă și au proclamat natura revoluționară a rostirii adevărului.
Leszek Kołakowski a formulat perfect nou-dobândita înțelegere a conexiunii intime dintre viziunea marxistă despre lume și respectiva practică a comunismului în secolul XX:
„Ar fi absurd să susținem că marxismul a fost, ca să zicem așa, cauza eficientă a comunismului zilelor noastre; pe de altă parte, comunismul nu este doar o simplă «degenerare» a marxismului, ci o posibilă interpretare a sa și chiar una bine fondată, deși primitivă și parțială în anumite aspecte... Auto-deificarea omenirii, căreia marxismul i-a dat expresie filosofică, a sfârșit în același fel cu toate tentativele similare: s-a deslușit pe sine ca aspect absurd al servituții umane”. (Principalele curente, vol. III)
În 1968, pe când experimentul cehoslovac al „socialismului cu față umană” își trăia ultimele zile, disidentul și eminentul om de știință rus Andrei Saharov publica în samizdat memorandumul intitulat Reflecții despre progres, coexistență și libertate intelectuală. În acest document, autorul abandona și condamna maniheismul ideologic care funcționase ca principiu cardinal pentru marxism și leninism:
„Divizarea lumii o amenință cu dezastrul”, începea el, iar „în fața acestor pericole, orice acțiune care sporește divizarea lumii, orice predică despre incompatibilitatea ideologiilor lumii și națiunilor reprezintă o nebunie curată și o crimă”.