Era August 2015. Cu o lună înainte, venisem în Irlanda. Mă trezeam la ora cinci jumătate dimineața. La șase deschideam cafeneaua împreună cu un supervizor și până la opt, când se umplea deja cu oameni adormiți, dornici de cafea, managera mă fugărea la făcut curat. Ploua ciobănește în fiecare zi, mâinile îmi înghețau bocnă, nu îmi simțeam degetele de frig. Rodeam ferestrele afară și plângeam. Apoi intram în cafenea, luam un cuțit special de dezlipit gumele de mestecat de pe sub mese și rodeam acolo. Cel puțin era cald înăuntru. După, venea rândul toaletei. Oficial, făceam cafea, neoficial – managera mea juca cu mine o loterie în care mă făcea mereu câștigătoare: mâncare de bebeluși cursă pe scaune și mese, Tatiana – bingo. Îmi amintesc că într-o duminică, eram vreo șase colegi la muncă, era plin de oameni, unei fetei i se făcuse rău și a vomitat în mijlocul coffee shop-ului. Mă uitam la scena asta și îmi auzeam numele strigat imediat: „Tatiana, clean it up. Now!” (Curăță, acum). Eu făceam curățenie, eu făceam cafeaua și eu număram banii încasați. Acesta a fost primul meu job în Irlanda și a durat vreo jumătate de an. Șocul a fost puternic și l-am procesat greu. Amintirea profesiei mele de jurnalistă din Moldova era pe atunci vagă și cețoasă, ca diminețile irlandeze. Din altă viață, mai în scurt.
„Teatrul e viața și mie mi-e dor de viața asta”
Mereu m-am întrebat cum au trecut peste groapa asta oamenii pentru care meseria a fost legată de limba română. De pildă actorii, învățătorii, oamenii din comunicare. Când ei au emigrat, cum au reușit să facă altceva, și ce altceva, mai exact? Cu o lună înainte de a începe să fac cafea, eram acasă, la Chișinău, și cineva îmi făcuse legătura cu actrița Elena Chioibaș, care locuia în Cork. Elena îmi descria o realitate care era departe de mine atunci. Îmi spunea că nu e ușor să lucrezi jurnalist în Irlanda. Că va trebui să fac muncă grea, de exemplu să lucrez în hotel. Atunci rămăsesem cu un gust amar și cu pânzele tot sus ridicate. Acum, după cinci ani, am doar gustul amar. Am revenit la Elena, să o întreb cum a putut uita actoria, scena, rolurile, florile și aplauzele, dacă a reușit? Dacă îi e dor să facă ce îi place, nu ce trebuie. Dacă, după 20 de ani în Irlanda, mai vrea să revină în Moldova, și mai ales, la teatru.
Elena râde. E bine dispusă, îmi povestește că a sunat-o actorul și regizorul Anatol Durbală și i-a pomenit de un rol într-un film la care lucrează. „Anatol, tu parcă ai văzut o rană deschisă și ai zis hai să vin și eu cu un pumnișor de sare. Dar rana asta niciodată nu se închide. Actoria este ceva ce nu poți cumpăra cu niciun ban, cu nimic. Teatrul e viața și mie mi-e dor de viața asta…”, zice ea. Acum lucrează administratoare la un cazino din oraș. „Acolo pot citi în liniște, pot să mă uit la filme”, spune Elena, care în acești 20 de ani a continuat să fie artistă. În suflet.
„Partea cea mai frumoasă din viața mea era ceea ce nu puteai cumpăra cu bani”
A venit în Irlanda cu fostul ei soț, actorul Igor Chistol, ca să învețe engleza și să strângă niște bani. „Sunt două categorii de oameni care ajung aici: acei care vin și nu au simțit nici succes, nici satisfacție profesională, care vin după bani și lucruri materiale. Și-au cumpărat o casă, o mașină, încă o mașină, încă o casă. Și ei sunt fericiți, iar eu nu îi acuz. Dar dacă deja ai simțit ce este succesul, ai primit flori, asta e mai mare satisfacție pentru mine. Partea cea mai frumoasă din viața mea era ceea ce nu puteai cumpăra cu bani. Eu și acum caut asta”, spune Elena. Acasă, a jucat la „Eugen Ionesco” timp de unsprezece ani. „Noi nu ne-am gândit că o să plecăm pe termen lung. Ne-am dus pe jumătate de an, doi-trei și apoi revenim. Pe urmă a început să meargă povestea. În 2003 am făcut o pizzerie și am început să facem bani. Noi în scurt timp am făcut mulți bani”.
Alegerea dintre spălatul farfuriilor și făcutul de curat în hotel
A făcut și muncă grea și multă, și neagră. „La hotel, am cerut să trec la spălatul farfuriilor după ce am făcut curat în camere. Am găsit o cameră plină de pasta și caca pe așternut. Am mai tras și acolo un plâns, la veselă. Apoi am făcut torturi. Când îmi aduc aminte cum mă sculam la 4 dimineața și mă duceam la făcut torturi. Știi să faci torturi? Nu știu nimic. Trebuie să știi, Helen, că altfel o să speli vasele toată viața”.
Dar banii veneau, iar asta i-a încurajat să rămână. „Noi am cumpărat casă, ca să nu mai plătim la landlord (proprietar – n.a.) mia de euro”. Apoi, Igor Chistol a fost acceptat în proiectul Больша́я ра́зница. „Dorința asta de a fi actor persista. Hai faci pizza, dar cât poți să faci pizza? Noi lucram peste puterile noastre, având copii mici. Dar el vroia acasă, spunând că nouă ne ajunge. Nouă ne ajungea, erau patru apartamente, le dai în chirie și trăiești în Moldova”, își amintește Elena. În 2008, au revenit în Moldova. „Vroiam să facem profesie. Vroiam să ne realizăm, să facem film. Partea materială ne-am rezolvat-o. Igor era la Moscova, eu mă angajasem înapoi la Ionesco, dar n-a mai mers. Nu a mai mers”.
„Eu nu am pus cruce pe asta”
Au stat acasă șase ani. Elena se întorsese la Ionesco, juca în „Chirița”. După asta a plecat la „Moldova Film”. „Nu făceam profesie, oricum. Am trecut și prin divorț. Am fugit și de opinia publică, și de oameni. Acolo e foarte greu. Mergi pe drum și vine vreo actriță care a jucat un singur rol toată viața și îți zice că așa de jale îi e de tine… Iar eu nu suport să îi fie cuiva jale de mine. Dar eu am plecat pentru că Mihai, fiul meu, nu s-a integrat. Avea 16 ani atunci. El gândea altfel. Nu înțelegea de ce pedagogii strigă, de exemplu”, își amintește Elena. Și s-au întors în Irlanda, ea și copii.
O întreb cum se simte crucea asta, pe care a pus-o peste carieră și a revenit în Irlanda. „Eu nu am pus cruce pe asta, Doamne ferește. Cred că e imposibil să faci asta. Aveam nopți în care visam că am uitat textul, că întârzii la repetiții. Și mi-a zis: «măi fată, oprește-te, altfel o iei razna.» Am învățat ce este autocontrolul, știu când să mă opresc. Da, mă mai apucă, dar am motiv, doi copii, dacă și eu i-aș fi lăsat și aș fi făcut carieră, îți dai seama că și așa erau doi copii ca ai politicienilor sau oamenilor de vază, cărora atenție nu prea li se acordă”.
„Noi aici venim cu gândul să ne întoarcem înapoi”
Și ce își zicea când se trezea din acele vise? „Înainte râdeam, pentru că aveam înainte jumătate de viață, dar acum am o doză de tristețe. Înainte credeam că totul e temporar. Greșeală noastră este că noi aici venim cu gândul să ne întoarcem înapoi. Și ajungem să fim nici de acolo, nici de aici. Cum zice Dumitru Crudu, oamenii nimănui. Și noi nu ne integrăm”.
„Construim case în care nu o să trăim niciodată”
O întreb și de regrete. Ce ar face dacă ar putea da timpul înapoi? „Ar fi trebuit să las totul și să învăț engleză. Eu puteam face drama therapy. Și cu accent poți face, iar noi suntem cu școala lui Stanislavski. Nu trebuia să acumulez, dar să investesc în mine. Noi venisem atunci o mână de străini, erau atâtea posibilități. Dar am ajuns la 50 de ani și nu știu nici cum se iubește, nici cum e bine să fie în familie, nici cum se cresc copii. Nimic nu știu”, zice ea. Iar generația ei, spune, sunt și ei așa. „Am făcut bani, am cumpărat acolo apartamente… Apartamente în care nu trăim! Și ăsta este paradoxul, ne construim case în care nu o să trăim niciodată. Noi venim ca să plecăm. Noi nu învățăm, noi deloc nu încercăm să ne integrăm în societatea asta și singuri ne auto izolăm. Tu nu poți trăi în afara societății, dar nouă cumva asta ne reușește. Ne întâlnim între noi, nu încercăm să înțelegem altă cultură, pentru că ne simțim subapreciati, de felul doi. Asta e complexul nostru”.
„Ei când se duc acasă îi urăsc pe ăia de acasă și când stau aici îi urăsc pe cei de aici. Haterii. Cu case de jumătate de milion, cu Maria care și-a luat mașină de 50 000. Uite la Maria, numai kastiumcikul sportiv costă 1500 de euro. Din generația mea, toți sunt așa. Toți au business, toți sunt constructori, toți au kastiumuri de 1500 de euro. Și toți sunt certați între ei”, crede Elena. Și toți au acasă canale moldovenești și rusești. Și toți tare vor acasă, mai adaug eu.
Dar ea vrea acasă? Îi mai dă o șansă actoriei? „Mă gândesc să mă întorc în Moldova, dar apoi mă întreb: «cine mă așteaptă acolo?» Tot ce nu am obținut eu – este doar vina mea. Dar așa erau circumstanțele, prima dată am zis să fac bani, apoi când am revenit a doua oară eram singură aici. Spre deosebire de alții, eu am avut foarte multe oportunități, dar eu nu prea am știut să aleg. Am avut alte priorități, puneam altceva în față”.
„Asta nu sunt eu. Mă detașez de personajul ăsta de aici”
O ascult cum povestește și îi fac o mărturisire: „Elena, simt și eu ce simți tu. Că ce trăiesc eu nu este viața mea. Că a mea e altundeva, departe, că o să mă trezesc într-o zi și o să fiu acasă, unde e liniște și pace”, îi spun. „Eu și acum am așa momente, când vine câte una din asta cu trei coridoare și îți spune cum să lucrezi, iar eu mă întreb: ce fac eu aici? Deseori am impresia că asta nu se întâmplă cu mine. Asta nu sunt eu, parcă mă detașez de personajul ăsta de aici. Parcă îmi pare că sunt undeva și încep să mă strâng.
Doar atunci când mă doare ceva fizic îmi dau seama că măi fată, tu îmbătrânești și o să mori aici, dacă mai stai. Am senzația că eu controlez, controlez totul, dar când se rupe… îți dai seamă că nu e așa cum crezi tu și mult înainte nu ai”.
Elena spune că mulți îi spuneau că nu a făcut corect, că nu trebuia să se sacrifice pentru copii. „Eu nu m-am sacrificat pentru ei, eu am făcut ceea ce era corect la acel moment. Și o să stau aici până copii mei nu vor spune mamă, nouă ne e bine, ne ducem acolo sau acolo, iar eu nu mă mai mut după ei”.
