Japonia. Țara aceasta apare destul de rar în poveștile diasporei noastre. Mereu m-am întrebat dacă ai noștri, care locuiesc acolo, primesc posâlcuțe cu bunătățuri din Moldova, sau dacă trimit ei acasă cevauri? Or, se adună moldovean-cu-moldovean pe la sărbători ca să ciocnească un păhărel și să spună vreun banc cu Ion și Maria? Sau, în general, se organizează ei în comunități, vorbesc limba română? Cum își cresc copii? Ce le place acolo? Și, cu câteva săptămâni în urmă, în timp ce îmi omoram cele câteva minute libere pe Instagram, căscând gura la ce activități mai fac alte mame cu toddlerii lor, am descoperit-o pe Mihaela Sonoda.
Stabilită de 4 ani în Japonia, crește doi copii, iar pe platforma pe care am cunoscut-o scrie despre activitățile cu fiica ei, Akari, despre cât de frumoasă e sakura, ce temple vizitează și cum e viața ei acolo. Mi-am dorit să o cunosc mai bine și să povestesc despre Japonia, prin ochii ei.
Mihaela, noroc. Tu ești fata cu ochii albaștri și tenul alb ca zăpada de pe Instagram. Eu te-am descoperit recent, dar îmi pare super interesant și informativ tot ce postezi tu acolo. Povestește-mi despre tine. Știu că ești căsătorită, ai doi copii, ai făcut limbi străine și ești stabilită în Japonia.
Ce să mai povestesc? Licența la Facultatea de Litere, USM. Masterat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, USM. Sunt stabilită în Japonia de 4 ani. Pasionată de limba și cultura japoneză de mai bine de 10 ani.
Cum e viața ta în Japonia? În acești 4 ani, ai reușit să te faci șoferiță și să naști doi copii. Te simți integrată, adaptată, parte a Japoniei?
În acest timp, am trecut prin cele patru etape ale șocului cultural. Prima etapă a fost luna de miere, unde a predominat un entuziasm enorm pentru tot ce vedeam, auzeam, simțeam, miroseam, gustam. În a doua etapă am început să văd și minusurile acestei țări, astfel simțind multă frustrare, confuzie, dor de casă. A fost cea mai lungă și dificilă perioadă pentru mine. După care a urmat etapa de adaptare. Acum pot să spun că am trecut și de etapa a patra – cea de acceptare, etapa în care mă simt aici acasă, cu multă recunoștință în suflet pentru experiențele trăite. Iubirea mea față de Japonia mi-a deschis multe uși și m-a ajutat să mă descopăr din multe perspective și încă învăț să o fac.
Cum te-ai îndrăgostit tu de țara asta?
Odiseea iubirii față de Japonia a început de foarte mult timp, de peste 10 ani, timp în care am avut ocazia să o cunosc atât de departe, cât și de aproape. Cât am fost elevă/studentă, am simțit o pasiune puternică pentru cultura japoneză. Pentru a o înțelege mai profund, am decis să o descopăr prin intermediul limbii, căci „limba este cheia fermecată cu care descui o țară și cunoști un popor”. Aceasta a fost decizia care mi-a schimbat viața. Drumul spre această cunoaștere a început la Fundația pentru Relații Moldo-Japoneze din Chișinău, unde am absorbit fiecare cuvânt, fiecare hieroglifă la lecțiile de limbă japoneză. Am descoperit un nou univers plin de valori în care mă regăseam. Cu cât aflam mai multe, cu atât curiozitatea mea creștea. Atunci, pentru mine, Japonia reprezenta o insulă edenică, misterioasă, greu accesibilă. Destinul mi-a dat minunata ocazie și experiență de a pătrunde în această lume din apropiere.
Hai să vorbim puțin despre cum l-ai cunoscut pe soțul tău. Am văzut că e super implicat în creșterea copiilor voștri. Așa sunt toți bărbații acolo?
Ziua în care ne-am cunoscut a fost ziua în care mi-am găsit alter ego. Era cu o zi înainte de Festivalul Culturii Japoneze „Bunkasai- Spiritul Japoniei”, organizat de Fundația pentru Relații Moldo-Japoneze. În acel an am avut onoarea de mai mulți voluntari japonezi, printre care venise și soțul meu. În tumultul pregătirilor, am început a aranja lucrurile necesare pentru ceremonia ceaiului, iar el s-a alăturat pentru a mă ajuta. Am început a discuta despre semnificația expresiei 一期一会 (ichi-go-ichi-e), ceea ce înseamnă „o dată în viață”, un concept asociat cu ceremonia ceaiului japonez. Iată că întâlnirea noastră, de asemenea, a avut loc ichi-go-ichi-e.
Soțul a fost și este alături de mine în cele mai luminoase, dar și în cele mai întunecate momente. Pentru mine este omul de la care învăț mereu și căruia îi pot deschide și cele mai fine strune din inima mea. Acum a devenit un tată foarte implicat și responsabil în creșterea și educarea copiilor, împărtășind împreună aceleași valori.
În trecut, creșterea copiilor și treburile casnice erau strict rolul mamei. În Japonia de acum, cu toate că încă predomină o lume a bărbaților, tații au început să fie mai prezenți și conectați cu copii. Acest fapt a început să fie încurajat și prin diferite seminare organizate de autoritățile locale, în care se discută despre rolul tatălui în familie.
Ai povestit recent pe Instagram despre cum ai născut pe timp de pandemie, în Japonia. Experiența a fost cu mult diferită de prima naștere?
Nu a fost cu mult mai diferită ce ține de politețea personalului medical și serviciile acordate. Însă pe timp de pandemie intrarea soțului sau rudelor este interzisă, ceea ce fură din bucuria de a întâmpina împreună noua viață. De asemenea, toate lecțiile de alăptare, îngrijire a nou-născutului, de implicare a taților etc. s-au desfășurat online.
Ținând cont de aceste restricții, am simțit o atenție și mai mare din partea medicilor și asistentelor medicale. M-au susținut și încurajat pe tot parcursul travaliului, mi-au făcut masaj la fiecare contracție. După naștere, au fost foarte atente nu doar la starea mea fizică, ci și la cea emoțională, întrebându-mă o dată la câteva ore cum mă simt, dacă am nevoie de ceva, dacă am întrebări, încurajându-mă să spun ce emoții am.
Apropo, despre a doua ta naștere, mă uitam la fotografiile cu mâncarea din spital și salivam. Arăta atât de bine, zici că erai la restaurant. Bine, și în Irlanda se servesc meal-uri super faine, dar ce am văzut în Japonia…
Mâncarea japoneză, indiferent de local, bucură ochii, gura și inima. Cea din maternitate este în mod special echilibrată și foarte delicioasă. Aș vrea să menționez că se iau în considerație și alergiile alimentare, primind un meniu aparte, excluzând produsele de la care sunt alergică. Pentru mine a fost foarte important acest factor și m-a înduioșat această atenție.
Cum e asta cu „în Japonia ești însărcinată 10 luni”? Tot tu ziceai despre cum mamele primesc un suport emoțional și psihologic imens și în timpul sarcinii, și după. Spune-ne mai multe.
Aici se calculează sarcina începând cu prima zi de la ultima menstruație avută, astfel iese 10 luni la cele 40 de săptămâni.
Pe parcursul sarcinii și după naștere, trebuie să îndeplinești mai multe chestionare ce țin de starea emoțională, după care se evaluează starea mamei și se discută în privat problemele cu care se confruntă. De asemenea, în orașul nostru periodic primești apeluri din partea primăriei (în timpul sarcinii și după) și te întreabă cum te simți, cum te descurci, dacă ai nevoie de ajutor.
Spune-mi despre fetița ta, Akari. Știu că vorbește româna. Cum ai reușit să o înveți? Tu vorbești cu ea în română?
Akari este ființa care ne-a schimbat lumea la 180 de grade. Prin tot ce este ea, am simțit din prima clipă cum „iubirea mișcă sori și stele”. În japoneză akari înseamnă lumină. Asta este ceea ce am simțit din momentul în care am fost binecuvântați cu prezența ei. Cu inima plină de iubire și valori frumoase, sper să strălucească în propriul univers și să împrăștie raze de lumină celor din jur.
Cred că este foarte important să perpetuez limba maternă copiilor mei. Asta mă face să transmit mesaje autentice și să mă simt conectată cu ei în orice situație. Astfel, i-am vorbit în limba română încă de când am știut că în interiorul meu mai bate o inimă. În prezent, pot apela la japoneză, în special atunci când nu găsesc echivalente în română. De asemenea, îi citesc și în japoneză sau îi răspund atunci când vrea să știe ceva în japoneză, dar în comunicarea noastră predomină limba română. Akari vorbește mixt, dar câte un pic am observat o delimitare în funcție de limba pe care o aude: spune mai multe cuvinte în română atunci când vorbește cu mine, iar cu cei din jur predomină cuvintele în japoneză.
Sper să reușesc să transmit limba și cultura română copiilor mei, iar într-o bună zi să le pot arăta locul de baștină a mamei, locul unde s-a născut dorul.
Am văzut că voi sunteți mai multe mame moldovence în Japonia, care cumva prieteniți pe Instagram. Cum e comunitatea de femei, mame și moldoveni în Japonia? Țineți legătura?
Din păcate, cunosc foarte puține mame moldovence, majoritatea doar prin intermediul rețelelor de socializare. În prezent, comunic doar cu una din ele, dar încă nu am reușit să ne vedem în viața reală.
Ți-e dor de Moldova? Când ai fost ultima dată acolo? Am văzut că de Paște voi vopsiți ouă. Purtați Mărțișor. Cum mai păstrezi conexiunea cu țara natală?
Timp de patru ani, de când sunt în Japonia, am trecut prin multe crize și lacrimi de dor. În tot acest timp, nu am plecat niciodată în Moldova. Încerc să transmit limba și tradițiile românești în mica mea familie. Sper pe parcurs să pot extinde aceasta unei comunități mai mari. Asta mă face să mă simt mai conectată de țara natală.
Hai să te întreb despre 5 chestii super stereotipizate pe care le are multă lume despre Japonia – poți să-mi răspunzi cu da sau nu sau să elaborezi.
- Japonezii dorm cu copii în același pat până aceștia nu ajung singuri la momentul că ei sunt gata să se mute? Și asta din lipsă de spațiu?
Da. Este ceva obișnuit să dormi împreună cu copiii până ei sunt pregătiți să doarmă singuri. Depinde de familie, dar asta ar putea fi până pe la 13-14 ani, dacă nu mai mult. Dar lipsa de spațiu nu este motivul de top. Dormitul împreună oferă sentimentul de siguranță și căldură copiilor și o conexiune mai puternică între părinți și copii.
- Casele japonezilor sunt super mici și pline de butoane?
Parțial da. De obicei, apartamentele sunt mici, în special cele din capitală. Dar casele pe pământ sunt destul de mari și spațioase. Ce ține de butoane – da, sunt peste tot!
- Nu vei vedea un japonez supraponderal și obez pe stradă.
Da. Sunt japonezi mai plinuți, dar cred că e o raritate să vezi un japonez obez.
- Japonezii muncesc foarte mult. Excesiv.
Da! Cultura lucrului excesiv predomină. Este și un termen în japoneză 過労死 (Karōshi) ce înseamnă moarte din cauza supraoboselii.
- Sunt reci în relațiile conjugale și mulți parteneri stau unul cu celălalt fără să se iubească.
Depinde de cuplu!
Ce iubești cel mai mult la Japonia și ce ai învățat în acești ani în care locuiești acolo?
Japonia a fost cea care m-a făcut să văd lumea din jurul meu cu alți ochi, mi-a dat vise, speranțe, posibilități și cel mai important, mi-a dat iubire și un loc în care să mă simt ,,acasă”. Ador curățenia și simțul estetic din orașe, natura și grija față de ea, sistemele bine organizate, punctualitatea, medicina, politețea oamenilor, bucatele tradiționale.
Iubesc limba și literatura japoneză, care mă ajută să descopăr atât de multe prin intermediul lor. Aici mi-am schimbat stilul de viață, la nivel de alimentație, de comunicare, de spiritualitate. Am optat pentru o alimentație echilibrată, am îndrăgit foarte mult bucătăria japoneză și am învățat să pregătesc diferite bucate tradiționale. De asemenea, am învățat ce este comunicarea high context, cum să citesc ,,aerul” dintre cuvinte sau cum să citesc printre rânduri, cum să exprim mesaje profunde în propoziții scurte. Am învățat să am mai mult calm și răbdare, chiar și în situații de urgență. Totuși la toate acestea capitole, mai am încă foarte multe de învățat.
Japonia mi-a oferit multe lecții valoroase din care am învățat și sunt pregătită să învăț în continuare – probabil o viață întreagă.
