Această dimineață nu aduce a nimic, ea nici măcar nu-i dimineață, ci o bucată scurtă a primei zile: un test, o mostră gratuită, o prefață. N-ai nimic de făcut. Nicăieri de dus. N-are sens să începi ceva nou, pentru că cele vechi încă nu sunt strânse: vesela, fețele de masă, hârtiile colorate în care au fost împachetate cadourile, acele de brad împrăștiate pe podea.
Te culci la răsărit, te trezești la apus, te învârți prin casă aiurea, te uiți pe geam. Pe întâi ianuarie, soarele și la Moscova, și la Sankt-Petersburg, apune la patru ziua, așa că mai avem parte poate de câteva momente de lumină surie, întretăiată de fulgi mărunți, sau de un apus bolnăvicios, care nu prevestește nimic, doar întunericul care umple cu viteză orice ungher.
Totul e ciudat. Parcă tocmai ne agitam, turnam rapid șampanie în pahare, ne grăbeam să reușim să ciocnim cu toții, cât răsună cadențat acele ceasornicului, încercam să prindem și să conștientizăm momentul trecerii tainice, atunci când vremea veche parcă se face praf, iar vremea nouă încă n-a ajuns. Ne bucuram, cum se bucură toți în acest moment, ne făceam griji, de parcă ne temeam că nu ne vom descurca, că nu vom reuși să trecem prin această ușă invizibilă. Dar, ca întotdeauna, ne-am descurcat, am trecut.
Și iată-ne acum, deschizând ochii spre seară deja, ne trezim în această stare ciudată – nici fericire, nici durere, nici grabă, nici regrete, nici voioșie, nici oboseală, nici mahmureală.
Ziua asta e în plus, așa cum se întâmplă uneori cu cadourile: te bucuri să-l primești, dar ce să faci cu el mai apoi – nu știi. Ziua asta e scurtă, mai scurtă decât toate celelalte din an. În ziua asta nu se gătește – încă mai sunt de toate. Ba chiar se mănâncă o singură dată, ce-a mai rămas de ieri și fără mare socoteală: salate care și-au schimbat gustul, copturi uscate pe care ai uitat să le acoperi cu un șervețel, ouă umplute, dacă au mai rămas. Nici nu știi dacă e mic dejun cu votcă sau prânz, dar fără supă. Ziua asta e liniștită: am râs ieri cât am putut, ne-am bucurat cât a încăput, ne-am sleit de puteri.
În această zi e bine să fii în afara orașului, la țară. Să-ți pui niște haine vechi cu mânecile cârpite, o haină roasă, cu care ți-ar fi rușine să ieși în lume, cizme de iarnă.
E bine să ieși și să stai, să te uiți fără niciun scop spre cer, iar dacă ai noroc – spre stele. E bine să te simți tu însuți, al nimănui, de neînțeles chiar și pentru tine, călduț, comod, casnic, de 6 ani, etern. E bine să iubești fără frică și să nu aștepți nimic în schimb. E bine să te rezemi de ceva: de prispa casei sau de un om.
Ziua asta n-o vom ține minte, atâta e de goală. Ce-am făcut? Nimic. Unde am fost? Nicăieri. Despre ce am vorbit? Parcă despre nimic. Vom ține minte doar cât de scurtă și cât de goală e ziua asta și lumina palidă, și dulcele stat degeaba, și letargia plăcută, și căscatul dulce, și gândurile încâlcite, și somnul adânc de dimineață.
Cum am trăi fără ziua asta?! Cum am ține piept vieții, cu urletul ei crud și asurzitor, cu valul de sens pe care oricum nu reușim să-l cuprindem, cu valul de zile care tot adună și adună iulii, și septembrii, și noiembrii.
De prisos, goală și minunată e această zi, paiul cel mai scurt printre cele trei sute și jumătate de paie lungi, pe care ni l-a strecurat cineva pe neobservate nouă, celor calculați, care căutăm mereu sens, explicații și pretexte. Ziua fără dată, în afara numărătorii oamenilor, o zi pur și simplu – o binecuvântare.
Sursa: Izbrannoe
Traducere de Anastasia Condruc
