„Este cea mai lungă postare pe care o fac”, așa începe mesajul actriței și regizoarei Teatrului Geneza Art, Daniela Burlaca, care vine cu ceva de spus de Ziua Actorului. Un mesaj în care se adună la un loc toată tăcerea acumulată în perioada în care sălile de spectacol se aud ecouri nu de la monologuri, ci liniște surzitoare din spatele lacătului ușii.
„Am tăcut aproape 10 luni și am avut răbdare. Am fost bună și respectuoasă mai mult de 10 ani. Nu am înaintat reproșuri și nu am comentat protestând. Am solicitat susținere, doar atât. Am achitat impozite. Am activat pe cont propriu și pe talentul unei echipe, în numele acestei țări, a culturii și devotamentului pentru oamenii pe care îi iubesc și care ne împărtășesc iubire.
Toleranța, cu care am trecut primul val al pandemiei cu cortina închisă, a fost una plină de înțelegere și solidaritate, în numele vieții. Însă către sfârșitul lui 2020, așa cum e la modă să se spună, am simțit că vreau să plec, că unicul motiv important pentru care trăiesc aici, în Republica Moldova, e mama și tata.
Din 1 decembrie 2020, ni s-a interzis categoric să pășim pragul instituției de stat în care activam ca teatru independent de 11 ani, cu plăți considerabile în favoarea statului și cu lume care a devenit dependentă de această instituție de cultură independentă, numită Teatrul Geneza Art, temeiul fiind unul dintre cele mai banale motive caracteristice pandemiei. Așa că, darurile de Crăciun ni le-am oferit în pragul teatrului. Vă mulțumim.
Astăzi e 27 decembrie și am urmărit marele eveniment – Ziua Actorului și Gala Premiilor UNITEM. Mulțumesc pentru cele câteva aprecieri acordate probabil din complezență în anii precedenți. Anul acesta, am participat în cadrul acestui concurs de teatru la nivel primordial în țară cu cinci spectacole, pe care mulți dintre dumneavoastră ați reușit să le vedeți: The Faces of Macbeth, «Mâncare pentru monștri», «Toc Toc», «Parfumierul» și «Citind pentru Auschwitz». Am fost nominalizați la o singură categorie: decorul pentru spectacolul cel din urmă. Am să închei acest subiect cu o singură replică: mi-e rușine că lupt cu sănătate pentru «mișcarea teatrală» din Republica Moldova atât timp cât la cârma ei se dă dovadă de incompetență și mahalagism. Mi-a fost rușine pentru toți colegii mei din domeniul teatral. Regret.
Și pentru că am tot scris și am tot bătut pe la ușile demnitarilor de stat, aproape o lună de zile, cu rugăminți, dovezi, explicații că teatrul nu e un focar de infecție, că am investit din împrumuturi pentru toate cele necesare în a acorda siguranță antiepidemică, că am jucat afară în căldură, în ploi torențiale, în curent, că ne-am rupt vocile pentru a alina sufletele celor 50 de spectatori în luna august și septembrie, care ne urmăreau cu dor și sete spirituală. Am impresia că acele scrisori semnate, ștampilate, amănunțit descifrate au ajuns din lădița în care au fost transmise prin toate instanțele supreme, decisive ale guvernării direct în coșul de gunoi. Pentru că nu le pasă, pentru că au ce mânca, pentru că statul oferă salarii angajaților la stat, pentru că cei independenți ca și cum sunt embleme ale businessului. Am obosit. Nu mai știu cum să mai acționez. Cui să te plângi? N-ai cui să te plângi…
Teatrul Geneza Art a ajuns într-un impas. Cât de ambițioși, talentați și puternici am fi, sunt lucruri pe care e greu să le coordonezi într-o țară în care fiecărui îi pasă doar de segmentul său, într-o țară în care nimeni nu te aude (cu mici excepții, pentru care vă mulțumesc), într-o țară în care teatrul ajunge a fi coadă de câine. Pardon.
Și pentru că am început să scriu despre ceea ce iubesc la nebunie, am continuat să scriu și despre ceea ce mă doare la nebunie. Las asta pentru voi în două variante, pentru cei care nu au răbdare și citesc repejor și pentru cei care ascultă din necesitate de emoții și spirit. Sper că încă vom reuși, important e să nu ne pierdem definitiv. Cu respect și gânduri bune către toți oamenii de teatru vulnerabili în aceste vremuri de impas și suspans, în numele echipei Teatrului Independent Geneza Art, astăzi fără teatru, fără scenă, fără…”, conchide Daniela Burlaca.
În continuare vă invităm să audiați un mesaj audio pe care l-a lăsat actrița pe pagina sa de Facebook.
„Mi-au luat forțat sursa de salvare. Mi-au închis aerul. Mi-au oprit zborul și mi-au interzis libertatea. Mi-au deconectat lumina. Mi-au încuiat ușile. Mi-au stopat visurile și aspirațiile. M-au lăsat fără putere. Și nici nu-și pot imagina cum mă salvez eu fără aer, fără zbor, fără libertate, fără lumină, cu ușile închise, în lipsa visurilor și aspirațiilor reale, fără putere.
Imaginează-ți o pasăre fără aripi, un pește fără apă, un cer fără sori. Imaginează-ți că tu poți vorbi, dar îți este interzis, că tu poți merge, dar te țin legat, că tu poți vedea, dar nu ai voie să ridici privirea. Imaginează-ți casa ta care te așteaptă, unde în lipsa ta așteptarea distruge, crapă, putrezește, intră în uitare și necunoaștere.
Eu sunt o balerină, solistă.
Eu sunt o sportivă, campioană.
Eu sunt muzician, maestru.
Eu sunt învățător, profesor.
Eu sunt doctor, erou.
Eroii scenei așteaptă în tăcere, ei însă pot salva suflete, iar sufletul este unicul moment adevărat și viu, parte componentă a unui întreg, pe care încă îl mai avem și pe care treptat îl putem pierde irevocabil ca pe o substanță descompusă.
Eu sunt actriță. NU. Astăzi, eu sunt un pescăruș. Ți-ai imaginat vreodată că într-o zi ar putea veni un om și așa, neavând ce face, l-ar nimici. Eu sunt un pescăruș. NU. Eu sunt actriță. Eu sunt actriță?!
Viața e un amalgam de celule nervoase cu greu rânduite. Cum să reziști acestei puteri care nici măcar nu reprezintă adevărata forță a ființei umane apte în certitudine.
Omul are menirea de a face lucruri și fapte mai bune pentru oameni. Astăzi, oamenii timpului meu au nevoie ca sufletul lor să nu cedeze. Iar emoțiile și clipele de regăsire sunt surse temeinice pentru un echilibru numit fericire.
Îmi iubesc patria. Iubesc oamenii de la care am ce învăța aici. Însă niciodată strigătul meu interior nu a țipat atât de tare, de pe toate scenele de teatru concomitent, încât ar putea să mi se rupă nu doar coardele vocale, dar și strunele spiritului, ale rațiunii și ale conștiinței. Eu sunt actriță…”, semnează Daniela Burlaca.
Amintim că, pe 27 noiembrie, Comisia Națională Extraordinară de Sănătate Publică a emis o hotărâre potrivit căreia s-a interzis desfășurarea activităților, cu prezența spectatorilor, în incinta teatrelor, a cinematografelor, a sălilor de concerte, a caselor de cultură.
