Crăciunul lui Ionel

Cam prin 2010 a fost satul nostru zguduit de-o tragedie. O mașină cu oamenii care veneau de la lucru zilier nu a văzut pe amurgite remorca unui tractor cu cartoafe, parcat pe dreapta. Era fără semne, fără zare de becuri remorca. Și-au murit striviți de remorca plină cu cartoafe. În mașină erau tatăl lui Ionel și sora lui mai mare. Mai era un om din Ungheni, care voia să ajungă la tren, să se ducă acasă. În ziua ceea le-au plătit pentru lucrul de mai multe zile, erau bucuroși că au făcut un bănuț. A murit tatăl lui Ionel, iar peste o săptămână Irina, sora lui, l-a scos din strajă. A plecat și ea.

Și au rămas Ionel, Mariana (sora lui care avea doi anișori), și mama lor singuri. Mulți din sat o vorbeau pe mama. Că nu e chiar acătărea. Eu m-am gândit că, la drama pe care a trăit-o femeia asta, ea era mai acătărea ca multe gospodine din sat. Cum s-o judeci? Cu să nu vezi că amprenta vieții s-a pus pe ea și niciodată nu va mai fi viața la fel?

Până-n vara asta eu pe Ionel și Mariana nu-i cunoșteam. Am plecat prea demult, părinții mei nu mai erau de vreo zece ani prin sat, iar familia lor a revenit în sat deja după ce-au plecat ai mei prin lume. Noi, de fapt, ne gândeam să vindem gospodăria din Dîngeni și să-i luăm părinții mai aproape de noi, dar a dat Bojica o pandemie. Care ne-a grămădit prin casele noastre… iar noi, cei care trăim în hulubării, brusc am vrut iarbă verde, loc de joacă, de plimbări și aer curat. Așa că la prima ocazie, cum s-a încălzit afară, ne-am luat laptopurile, încărcătoarele la toate device-urile și ne-am dus la Dîngeni, la casa părintească.

Casa părintească ne-a dus dorul și ne-a întâlnit cu o pădure de tufari, copaci sălbăticiți, un cuib cu 5 puișori (eu cred că privighetoare) în baie și un cuibari de veverițe în dulap. Veverițele repejor s-au mătrășit, iar puișorii au mai stat în cuibul lor până au crescut și au zburat. Cu restul a trebuit să ne ocupăm cam toată vara și o bucată bună de toamnă.

În general, cum zice Radu – noi ne-am dus cu gândul că avem banii rezervați pentru vacanțe și vom angaja oameni din sat care au nevoie de lucru, ca să ne ajute să aducem gospodăria la un chip decent, de gospodari fruntași, după cum era pe vremuri. Ca și cum, ne închipuiam noi, că vom avea oameni la poartă și vom face interviuri de angajare. Într-un fel oarecare. Aha. Numacă. Cam vreo lună ne-o luat să acceptăm realitatea – oameni nu-s. Care sunt – sunt dependenți de patima veseliei alcoolice și a nefăcutului de nimic. Dacă-ți vine cineva la lucru trebuie să ai gătită politra de samogon, un pachet de țigări, slănină cu pâine și ceapă. Brânza de oi tot e la mare întrebare. Tot felul de plovuri, cârnăciori și vse dela – asta vapshe nu-i pentru lucrătorii (oh! Ce cuvânt puternic!) din sat. Deci pur și simplu nu era nimeni care să vrea să vină să ne ajute cu ce era de făcut prin ogradă și grădină, iar viața noastră profesională nu ne dădea drumu’ de pe Zoom. Eram disperată deja. Așa că atunci când mi-a zis colegul meu de clasă din sat, Alic, să mă duc la Ionel, eu cumva… nu mai aveam mari speranțe deja. Nici Ionel nu era tare entuziasmat. A venit a doua zi, s-a uitat la trunchiul de copac, care trebuia scos cu tot cu rădăcină, și a zis „fașim. Privirea severă și fără niciun zâmbet.

În general, Ionel ne-a cucerit pe toți. Pentru că muncește, nu bea, nu fumează și nu minte. Pentru că de fiecare dată când vorbea de mama, vorbea cu atâta dragoste în voce. A lucrat toată vara la noi, iar toamna mi-a arătat poze cu hainele pe care și le-a cumpărat și doi purceluși care covițăie și se zghihuie prin coteț. A vopsit casa și fântâna.

Toată vara a scos rădăcini de copaci, a săpat, a vopsit, a lipit, a reparat.

Își făcea griji dacă veneam la Chișinău și nu-i lăsam de lucru.

Mai avea el mici scăpări, că e copil încă… Dar e tare gospodăros și bun om.

Iar toamna i-a căzut cerul peste umeri. Mi-a scris miercuri dimineață că mamei îi este rău. A fost internată, iar vineri a venit ghea Colea, și i-a zis că mama a murit.

  • Vica! Sună, te rog, și vezi, poate e vreo greșală!

Dar nu era nicio greșeală. A decedat de complicații cauzate de covid – avea o problem la inimă, de mica, și nu a rezistat. Colegii de clasă a Marianei (sora mai mica, deja de 10 ani) au adunat bani și au cumpărat pomene la gropari.

M-am dus la poarta lor peste o săptămână și mi se rupea inima. Cățelul lătra, Mariana plângea, cu umerii în jos, îmbrăcată într-un hanorac mare, și în caloșei… în jur frig și glod… Ionel plângea, eu plângeam, mămica mea încerca să nu plângă… și nu ne puteam apropia măcar să ne cuprindem. Exact când aveau nevoie de mângâiere, de căldură omenească, nimeni nu era în stare să le dea.

Știți, iaca sunt în sate unii oameni, care poate nu-s cei mai avuți, cei mai gospodari, dar le merge vestea prin sat că-s de treabă și toată lumea îi respectă? Iaca fix așa e cu Ionel. Cu cine am vorbit tot zice că e un băiat de treabă. Așa se zice la noi în sat, la Chișinău ar zice că este de o cumsecădenie deosebită.

***

M-am frământat fix două zile. Nu știam cum să-i ajut pe copii, nu știam ce pot face pentru ei. Așa că am luat și am scris la Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale. Voiam să mă asigur că tot ce li se cuvine le este oferit de stat. Tot atunci mi-a scris o tare bună prietenă din Praga, Elina: Vica, poate cunoști pe cineva care are nevoie de ajutor. Se apropie ziua mea, și aș vrea să ajut pe cineva de ziua mea.” Am tras un bocet, că Dumnezeu îmi trimitea mesaje de sus, că el există. Și i-am scris Elinei despre Ionel și Mariana.

Iar ce am primit înapoi… Oamenii s-au mobilizat, doamna Djulieta Popescu, care era secretar de stat a făcut tot ce a putut la maxim pentru ei. Prin intermediul unor angajați de la minister au fost colectate haine, produse, cutii cu cadouri. Elina mi-a transmis bani, care înțeleg că au fost colectați de la prietenii săi din Praga, și colete cu produse și hăinuțe. Am primit de la minister un laptop, ca să poată învăța online. Am primit bani și haine de la Petru Kiku, bucătarul meu preferat.

Am cumpărat un frigider, aragaz, o mașină de spălat rufe semi-automată, niște saci cu cartofi, ceapă, morcov. Iar toată bogăția asta trebuia dusă la aproape 250km, până la Dîngeni. Nu-i vorbă, mai aveam bani, dar parcă tot era bine să cumpăr încă ceva din ei… Așa că Bojica de sus a zis: „Na, Vica! Iaca este doamna Valentina Popov, care ți-a găsit mașină mare până-n sat!”

Așa au ajuns toate cadourile la Ionel și Mariana fix de Sfântul Nicolae. Nu am avut intenția asta, dar așa a ieșit. Iar eu m-am dus din urmă cu pachetele cu produse, haine, cadouri. Am mai cumpărat câțiva saci de mâncare pentru godăcei, am umplut butelia cu gaz. În principiu, parcă au copiii cu ce ierna.

Nu-s eu fata cu spirit de sărbătoare și mai ales cu astea de iarnă. Nici nu-s fata cu darurile – niciodată nu pot face cadouri ca lumea. Dar în schimb eu-s fata recunoscătoare. Și tare vreau să mulțumesc tuturor care s-au implicat, care au ajutat acești doi copii. E plină țara de oameni care au nevoie de ajutor, iar ei au ales să răspundă la apelul meu. Elina, Djulieta, Petru, Valentina, Ghena – voi toți sunteți niște Moși Crăciuni!

Text și poze de Victoria Condrat

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.