Nu e ușor să emigrezi, se știe. Iar asta o poate spune orice om care a părăsit Republica Moldova, indiferent de țara pe care și-a ales-o ca destinație. Nu e ușor nici măcar să „emigrezi” din satul tău, la 20 de ani, ca să faci o facultate la oraș, darămite să îți lași țara! E mai ușor, însă, când ai oamenii tăi „acolo”, când ai un job asigurat, un loc unde să-ți pui capul pe pernă noaptea, sau când vorbești limba noii țări. Despre migrarea în România, cumva, am auzit multe vorbe prin târg: că e mai ușor să te adaptezi acolo, datorită limbii române, că e mai bine când poți veni repejor înapoi acasă, că, de ce nu, nu emigrezi, de fapt: schimbi o casă pe alta. Astăzi, de ziua națională a României, am vorbit cu mai mulți tineri care locuiesc acolo, ca să văd dacă experiența migrării a fost mai ușoară pentru ei și ce dorințe au pentru viitor.
Singură la cancelarie
Viorica Mihalache a plecat în România în 2004, ca să facă liceul, pentru că își dorea să învețe altundeva decât în Moldova. „Să fii acceptată la un liceu din România nu era așa simplu. Internet încă nu era, abia de-mi cream legătura printr-un unchi din Orhei, cu un alt prieten de-a lui, mai umblat pe la Iași, cu care am și mers să-mi depun dosarul. Telefonul fix era baza comunicării cu oamenii, pe atunci”, își amintește Viorica. A intrat la un liceu din Rădăuți, Suceava. „Cu vreo 2 zile înainte de începerea anului școlar, pe 15 septembrie, aflu că liceul nu-i printre cele mai răsărite, că există un colegiu mai bun, «Eudoxiu Hurmuzachi». Eram cu mama și, curajoasă, am hotărât să mă transfer, dar hopa surpriză, în fața cancelariei, mama mă trimite de una singură să discut. Nu-mi amintesc cum am vorbit exact, cert este că am obținut ce-mi doream”.
„Vi-i a mânca?”
Atunci a simțit cu adevărat avantajele cunoașterii limbii române. „A fost de ajutor, dar deloc suficient. Eu veneam cu un vocabular robust, în care evitam rusismele, însă ele se regăseau în unele articulări, în traduceri mot-a-mot, iar ordinea cuvintelor nu era cea potrivită limbii române. Aveam exprimări de genu: «vi-i a mânca?» în loc de «vi-i foame?» sau «un crem pentru mâini», în loc de «o cremă pentru mâini». Aceste exprimări stârneau de atâtea ori hohotele colegilor sau a celor din jur. Limba era oarecum un avantaj, te puteai face înțeles, însă colegii făceau glume și se amuzau pe seama graiului tău și te puteai simți discriminat. Pentru mine era suficient că în cămin eram mai mulți basarabeni și ne puteam împărtăși întâmplările de peste zi”.
Își amintește cum, la început de an, profesorul de istorie le-a testat cunoștințele, iar Viorica a luat o notă mică. „Era cumva clar ca noi, cei de peste Prut, nu știm nica, nu învățăm nicio boabă, dar i-am demonstrat fix opusul, la teză am luat notă mare”.
„Mereu aveam de trecut o barieră, trebuia să ne câștigăm respectul, acceptarea, să ne formăm grupul de prieteni. Mai existau preconcepții: «a, voi basarabeniii, dați chefuri, fetele îs cum îs, sunteți săraci» și asta te punea în gardă. Ori erai veriga slabă, ori asta te întărea și deveneai mai bun.
Adoptă un boboc
În 2008, Viorica a plecat la Cluj, unde a făcut facultatea de Comunicare și Relații Publice și tot aici și-a întâlnit soțul. Era studentă în anul doi, când s-a implicat într-un ONG fondat de alți basarabeni și a început să lucreze la proiectul „Adoptă un boboc”. „Trebuia să-i ajutăm pe cei nou veniți la integrarea în viața clujeană. Asta cumva transpunea povestea mea de început. Mergeam la gară și îi luam pe tineri, mergeam cu ei să se cazeze la cămin. Făceam poate ceea ce și nouă ne-ar fi prins bine la un moment dat ca să ne adaptăm, dar poate cu mai mult efort”.
Ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici
Adaptarea ei a continuat și-n facultate, adaptare la stilul ardelenesc, la vorbitul mai lent, nu ca graiul repejor de Bucovina. „Nu mai eram oaia neagră a turmei, aici eram mai mulți. Încrederea în sine se clădise și deveneau mai simple lucrurile. Copilul din mine crescuse, se maturizase.” Spune că îi era dor de casă, de mama, de mâncarea gătită de ea.
„Numai ea știe câtă putere îți trebuie să-ți lași copilul de 15 ani într-un oraș străin, într-o țară și ea străină, chit că-i numai la o aruncătură de băț”. Când a intrat România în Uniunea Europeană, în 2007, situația se complica pentru ea, nu avea încă 18 ani și putea trece vama doar însoțită de părinte sau cu o procură. „Îmi amintesc că trebuia să ajung la unu noaptea în Suceava, să ningă de numai și nu aveam cu ce ajunge în Rădăuți. Care wi-fi pe o nokia cărămidă, și aia împrumutată, care doar să sune știa? Dar am învățat că ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici”.
Când își căuta chirie în Cluj, împreună cu logodnicul ei, fratele și prietena lui și au sunat proprietarul unei locuințe, au fost întrebați din start dacă sunt moldoveni. „Trei dintre noi eram de peste Prut și acolo șoc și groază. Ne-a refuzat din prima pe principiul «fără moldoveni, nu am avut experiență plăcută cu ei». L-am rugat să ne lase de test, o lună sau două, cu verificări, ca să se convingă că suntem bine intenționați, însă încă o data am fost refuzați. Morala noastră a fost că, într-adevăr, unele experiențe îți pot lăsa un gust amar, păcat că pentru el s-a întâmplat să fie cu basarabeni”.
Nu aparții integral acestui loc
„Emigrarea vine cu provocările ei, fie că e vorba de România sau altă țară. Poate părea ca România vine cu avantajele ei, dar nu e neapărat așa. Tot despre un nou e vorba, tot despre necunoscut și despre tine, acel care nu aparții integral acestui loc, oricât nu te-ai adapta”, crede Viorica. „Cunosc oameni care au emigrat în România, apoi în alte țări în care nu au cunoscut nici limba, nici obiceiurile, însă s-au integrat foarte bine. Eu cred în calitatea oamenilor plecați și puterea lor de muncă, nu în ușurința adaptării în locul ales”.
Și Ana Balan, o tânără venită să facă studii în România și stabilită acum la Iași, spune că nu e atât de ușor să te integrezi după cum se pare.
„Chiar dacă vorbim aceeași limbă, deseori simțeam că gândim totuși în limbi diferite. Și aici nu mă refer neapărat la limba română, ci la felul cum gândim noi în anumite situații și ne raportăm la ele și cum gândesc românii născuți și crescuți aici, peste Prut!”
Pentru Vadim Gîrjev, medic rezident psihiatru în Iași, începutul a fost greu, pentru că venise inițial în Timișoara.
„Îmi era greu să vorbesc cu ei deoarece au foarte multe regionalisme, pe când în Iași chiar nu am nici o dificultate în exprimare. În Timișoara chiar a fost discriminare. Pe când în Iași nu am observat asta așa pronunțat, dar a urmat o perioada de adaptare ca să scap de rusisme”, râde Vadim.
Cum s-a adaptat o studentă de la Litere?
Și pentru Radmila Gârbu, care a emigrat tot în Cluj în urmă cu aproape 3 ani, limba a constituit un avantaj. „Psihologic eram mai calmă din acest punct de vedere. E greu sa nu te poți exprima sau să nu fii înțeles. De fapt, chestia cu înțelesul e valabilă și-n România și conteaza mult și regiunea în care mergi. În Ardeal, unde ne aflăm, locuitorii sunt mult mai toleranți, însă oricum există și situații în care nu ești înțeles sau ignorat din cauza accentului sau stilului de a vorbi. Inițial, eram afectată de acest lucru, nu puteam accepta că eu, absolventă a Facultății de Litere să nu fiu înțeleasă sau să fiu corectată. Cu timpul am acceptat lucrurile. Dar studiile mele în lingvistică au făcut diferența, eram catalogată adeseori ca venită din Moldova românească, spre deosebire de soțul meu, care era etichetat din start: basarabean.
Radmila crede că există, totuși, o diferență masivă între emigrarea în România și în altă țară. „E absurd să compari greutățile emigrării aici cu cele ale emigrării în alte țări. E cer și pământ. Deși ne despart de Chișinău 13 ore de drum, ne permiteam, până la pandemie, să ne vizităm adesea rudele. Înțelegeam ce ni se vorbește și puteam comunica”, spune tânăra.
