Cei care credeau că pentru a supraviețui trebuie să fii puternic, în ultimul an s-au prins că, de fapt, trebuie să fii precaut, să te mulțumești cu puținul și eventual să reduci din contacte directe.
Diego a moștenit magazinul de mobilă al familiei, l-a reparat și l-a umplut de articole la mare căutare. N-a fost nevoie de mult efort pentru reanimarea negoțului. După inundațiile de acum un an, mobila se cumpără pe bandă rulantă în Vega Baja, cea veche, umflată de apă, împuțită și scorojită au scos-o camioanele de reciclare spre făbricile de prelucrare a deșeurilor.
Diego muncește cât îl țin picioarele, pe lângă ordinele scurte împrăștiate angajaților, contracte și livrări, își duce zilnic fiica la grădiniță, o ajută pe Irene la treburile casnice și la sfârșitul fiecărei luni pune un ban deoparte pentru escapadele săptămânale și vacanțele ocazionale, neuitat de frumoase cu întreaga familie.
Nu se consideră mare pasionat de sport și ahtiat de un mod sănătos de viață, cu toate acestea scoate și mătăhăiește zilnic greutățile de sub sofaua din bibliotecă, înșiră covorașul de yoga și meditație, participă la întrecerile locale de atletism, adică face mai mult decât orice muritor ordinar de lene.
Nu fumează și pentru a spune sau a râde de-o glumă bună n-are nevoie să dea peste cap două pahare de tărie, iar cu asta țin să subliniez că n-o prea are cu băutura, responsabil, educat, om la locul lui, într-o joi l-a copleșit o stare necunoscută și foarte neplăcută, care l-a făcut să se simtă străin în propria piele.
Pe dată a încercat să-și amintească când și unde ar fi putut să-și scoată masca de pe față în afara casei, și pentru că nu-i veneau deloc în minte asemenea momente, așa și n-a mai putut să afle niciodată cum s-a infectat de Covid-19. Îl putea prinde de la un client, angajatul stației de alimentare, vânzătorii, trecătorii, mâna copilului său putea fi, care atinsese alte mâini la grădiniță, oricine putea fi, pentru că nici antisepticul care i-a ars trei rânduri de piele, nici masca lipită de față nu oferă garanția absolută împotriva virusului.
Vineri a stat toată ziua în casă arzând și schimbând pijamale ude, spre seară o verișoară, soră medicală la spitalul din zonă, a trimis ambulanța și l-a internat cu pneumonie acută.
Tratamentul a avut efect imediat, febra a scăzut, Diego s-a ridicat la câteva zile pe propriile picioare și într-o săptămână a fost externat, răspundea la mesaje de încurajare și felicitări prin grupurile din care făcea parte.
Revenise acasă în izolare, trebuia să respecte două săptămâni de carantină, primea mâncare la ușă, folosea baia separată, desfăcuse o cutie cu macheta scenelor din „Războiul stelelor”, selectase câteva volume de citit, închipuise o listă de filme și aștepta, cu privirea ațintită în gol, să-i vină cheful. Într-o marți se trezise iarăși fără puteri, miros și gust. Boala răvășise totul și viața de înainte.
La prânz Irene trecea zilnic pe un sfert de oră să-i servească o supă caldă și în acea zi a găsit dejunul rece, neatins sub ușă, s-a grăbit să cheme ambulanța, era luna în care numărul bolnavilor înregistra zilnic noi recorduri și serviciile sanitare nu mai reușeau să reacționeze prompt la toate apelurile. De groază brațele slabe de femeie măruntă l-au târât și l-au încărcat cum au putut în automobil.
A doua internare Diego ar fi memorizat-o ca pe o trecere prin purgatoriu sau, de-a dreptul, ca pe o hoinăreală istovitoare prin infern, dacă ar fi avut și niște momente de luciditate, dar infecția pulmonară i-a blocat sistemul respirator, apoi pe cel renal, apoi sistemul nervos, apoi i-a încetinit inima, apoi medicii au rămas prostiți în fața trupului fără semne de viață care nu murea, deși asta trebuia să se întâmple conform tuturor legilor și teoriilor învățate de ei la facultate.
Irene a spălat casa cu clor. Cu lacrimi. Și a așteptat.
Peste o lună tot ce trebuia să iasă bine a ieșit, ca frunza dintr-o semința uscată de speranță.
Text de Liliana Ganga
