Într-un sat din centrul Moldovei, aproape de Nistru și despărțit doar de un deal de regiunea transnistreană, iarna își intră în drepturi. Ploile atât de reci de-ți fac pielea de găină scaldă drumurile și împrăștie noroiul pe sub roți. Copiii trec repede strada și merg spre casele lor, după lecții. Un băiat cu părul blond, ușor ciufulit, amestecă cu lingurița de plastic în pastele „Mivina” care-i încălzesc drumul spre casă pe care-l parcurge fără grabă. Se mai oprește în fața unei clădiri scunde, cu ușă de lemn și geamuri înalte. Ezită câteva secunde. Apoi observă lacătul zăvorât și pășește mai departe prin băltoacele formate pe drumul proaspăt asfaltat.
Muzeul
În cale o întâlnește pe Eudochia Radu, fostă profesoară de clasele primare care se grăbește spre muzeul din centrul satului pe care-l administrează deja de nouă ani. Zilnic, dis-de-dimineață deschide ușile încăperii și așteaptă vizitatorii care nu întârzie să treacă pragul. „Suntem unele dintre puținele sate care au o astfel de instituție culturală ca muzeu”, ne spune cu mândrie femeia, deschizând larg ușa. Muzeul aparent mic și tupilat cumva printre case, a adunat în el lucruri valoroase din punct de vedere istoric pentru satul Hîrbovăț, Anenii Noi. „Avem o istorie atât de bogată, încât în curând nu va mai încăpea aici”, ne spune ea, zâmbind cald.
Clădirea care găzduiește muzeul a fost construită încă în anul 1936 de către un senator al României. Pe timpurile URSS aici se aduna sovietul sătesc, iar în zilele de weekend veneau tinerii să danseze la club. Mai târziu a fost magazin, apoi și clasă pentru copii. Iar în 1980 a devenit muzeu.
Eudochia, o femeie cu chipul ușor brăzdat de riduri, cu o beretă de un bej rece, aranjată cu grijă și cu un arătător de lemn în mână ne arată fotografii cu țăranii satului, sculele pe care le foloseau în gospodărie și ne povestește de unde provine denumirea localității. „Se spune că undeva în partea de nord a localității trecea un drum comercial pe care călătoreau drumeții ca să-și ducă marfa la vânzare, probabil, la Tighina. Carele erau încărcate cu vase de lut. Odată, ei au decis să scurteze drumul și s-au oprit prin valea aceasta să se odihnească. Și atunci a început ploaia. S-au grăbit să iasă de aici, să nu se blocheze din cauza noroiului, dar carele au alunecat și s-au stricat vasele de lut, făcându-se hârburi (n. red.: cioburi). De câte ori mai treceau pe aici, așa și spuneau: Dați să ne oprim la Hârburi. Dar s-au îndrăgostit de locurile noastre și cu timpul și-au chemat aici rudele, și-au construit case și au întemeiat satul Hîrbovăț”, povestește directoarea muzeului, încuind ușa și pășind prin noroiul moale.
Peste drum se înalță mândră, dar totuși părăsită Casa de Cultură din centrul satului, unde în fiecare zi copii de toate vârstele învață să cânte la diferite instrumente muzicale. Sunetul forțat al tubei răsună până afară. Tudor Ciubotariu, dirijorul fanfarei din satul Hîrbovăț predă alfabetul muzical și ritmul la patru copii din clasa a II-a și a IV-a. Toți bat ușor din picior și suflă în trompete sau tube până nu mai pot respira. „Așa-i începutul mai greu, apoi învață”, spune bărbatul, care este profesorul la școala muzicală deja de 38 de ani.
Bibliotecara care pictează
La o margine de sat, printre cărărușe abrupte, găsim și casa fostei bibliotecare. Tamara Secară ne-a întâlnit cu o masă plină cu picturi, de toate felurile, dimensiunile și culorile. Asta e ceea ce a adunat de-a lungul anilor. Cum găsea puțin timp liber – picta. Mai întâi făcea câteva schițe cu creionul, după care noaptea urca la etajul doi, își aranja scaunul și măsuța la geamul larg cât un perete și amesteca culorile, le aranja pe pânză. „Tehnica pastel, creion… chiar și un usturoi să-l faci tot cere multă concentrare”, spune ea. Soțul Anatol este cel care știe că trebuie să stea cuminte atunci când Tamara se cufundă în liniștea ei și începe să picteze.
Fosta bibliotecară nu a învățat la nicio școală de pictură, dar a studiat mult acasă. Îi place Van Gogh. „Felul lui brut de a picta realitatea”, explică Tamara, arătându-ne câteva lanuri cu floarea soarelui. A făcut foarte multe picturi. Nici nu le mai numără. „Câte nu mi-au plăcut și au fost direct aruncate în foc, văleu”, spune ea, clătinând din cap și răvășindu-și ușor părul tăiat scurt, de un blond portocaliu.
În anii ‘70 a făcut primele desene. Apoi a pictat și în ‘80. Uneori și în ‘90. Iar după 2013, când a ieșit la pensie, s-a aventurat și mai mult în lumea picturii. „Ele sunt toate foarte fine”, spune Anatol, în timp ce Tamara se duce să mai aducă și alte picturi. „Nu o laud prea mult, că vreau alții să-i spună, dar fiecare pictură nouă este ceva special și vin să mă uit multe minute la ea”, recunoaște bărbatul cu mustață scurtă și ochi senini.
Prin picturile sale, Tamara a ajuns și în locurile pe unde nu a pășit. Imaginar, doar pe pânză, s-a plimbat cu gondola prin Veneția de seară, a trecut și pe lângă morile de vânt din Olanda. Camera unde pictează, în special în zilele calde și cu soare urma să fie sala unde soțul să joace șah cu prietenii, însă, treptat, a fost acaparată de sculele și vopselele Tamarei. „Caut unde e mai multă lumină naturală și de aici se întinde o priveliște frumoasă”, îi zâmbește ea complice soțului. După care privește spre geam cum luminițele se aprind una câte una și colorează întunericul serii, amintindu-i de nopțile când se trezește să corecteze o linie sau să mai adauge puțină culoare pe pânză.
