Războiul dintre Armenia și Azerbaidjan văzut cu ochii tinerilor

Războiul dintre Armenia și Azerbaidjan a început demult și a fost oprit în 1994, când a fost semnat un armistițiu de încetare a focului. Însă, la sfârșitul lunii septembrie curent, conflictul reînvie și ia amploare. Despre război, viață, frici, pierderi și amintiri au discutat reporterii de la woderzine.com cu mai mulți tineri care s-au născut în timpul războiului, l-au văzut sau au auzit despre el de la rude. 

Părinții și rudele mele sunt de origine armeni, dar s-au mutat în Moscova cu mulți ani în urmă. Bunelul este cel care a sculptat monumentul „Mama Armenia” din Erevan, care a devenit simbolul întregii țări. Toată copilăria mea a fost o încercare de a stabili un echilibru între două mentalități și realități: Moscova și Erevan. Și cu aceste contraste am crescut și m-am dezvoltat. Dacă Moscova mi s-a întipărit în minte cu vântul rece, mormanele de zăpadă, apa fierbinte de la robinet, o viață liniștită și mulți prieteni dragi, atunci amintirile despre Erevan îmi afișează în fața ochilor soarele arzător, libertatea de mișcare, mirosurile, robinetul din curte și lumânările din dulap pe care le aprindeai în cazul în care se întrerupea curentul electric.  

Nu am văzut primul război din Karabah (Artsakh), iar familia mea nu este de acolo. Însă, indiferent dacă te afli sau nu acolo, te doare și toate gândurile îți sunt îndreptate doar acolo. Zile la rând tata nu se dezlipea de radio și asculta știrile zi și noapte. El povestea că situația din regiune a fost deprimant de dificilă până în momentul de cotitură în legătură cu putch-ul din august.

Războiul, prăbușirea URSS, blocada, lipsa curentului electric și a apei fierbinți… Oamenii au fost nevoiți să taie o grămadă de copaci din oraș, să arunce pe foc picioarele de la scaune ca să se încălzească măcar puțin. Seara nu vedeai nicio lumină pe la ferestrele oamenilor. În Erevan au fost abandonate construcții neterminate prin care se plimba vântul, asfaltul era spart, oamenii nu aveau unde lucra. Toți erau disperați și distruși psihic. Mulți au fost nevoiți să plece din țară, lăsând în urmă tot ce au agonisit în timpul vieții. Asta se petrecea în fiecare familie, în fiecare casă… 

Avem un suflet împărțit în două

Acest conflict militar afectează pe fiecare persoană care se consideră armeană. El este existențial. Amenință însăși existența armenilor pe acest pământ. Se știe că armenii sunt deja împrăștiați în întreaga lume ca urmare a genocidului din 1915. Suntem oameni ai diasporei, avem două case și un suflet împărțit în două. Un conflict militar ne poate fura casa, chiar dacă din punct de vedere geografic nu suntem acolo.

Atitudinea mea față de război este cea mai negativă. Dacă două state, după atâția ani în care au suferit pierderi, sunt din nou atrase într-un conflict armat, înseamnă că în toți acești ani ambele părți au făcut ceva greșit sau nu au făcut nimic pentru a nu permite ca această confruntare să se mai repete. Războiul „reînviat” durează deja de o lună, timp în care au murit mulți tineri de 18-20 de ani din armata Armeniei. Capitala Stepanakert a fost distrusă total. Era un oraș curat, ordonat, reconstruit de-a lungul anilor, iar acum este bombardat ca și cum nu ar avea dreptul la recuperare. Civilii au pierdut totul, sunt răniți atât fizic cât și mental, nu există casă în sensul literal. Ea este distrusă. Avem nevoie doar de pace!

Îi cunosc pe băieții care sunt acum pe front, cunosc oamenii care sunt în Armenia și ajută populația evacuată. Acum a apărut termenul de „paralizie a diasporei” – senzația că, cu toată ființa ta, ești acolo și ești dornic să ajuți, dar fizic nu poți să o faci și te simți parcă legat de mâini și de picioare. Viața noastră de zi cu zi s-a transformat într-o monitorizare interminabilă a știrilor și în găsirea modalităților dee a fi măcar cumva utili.  

Arshak Makichyan, activist de mediu

M-am născut la Erevan în 1994, dar acum locuiesc în Moscova. Părinții s-au mutat în Rusia după război, care a afectat enorm economia Armeniei. Părinții aveau de crescut trei copii mici și trebuiau să-și găsească undeva de lucru. 

Acum se întâmplă ceva teribil și inexplicabil. La urma urmei, există deja multe crize la ce bun să mai inventezi și altele? Sunt activist pentru schimbările climatice și în fiecare zi spun că, dacă nu luăm măsuri și să reducem emisiile de gaze și să luptăm împotriva schimbărilor climatice, atunci nu vom mai avea viitor. Este foarte ciudat faptul că, în secolul 21, oamenii se ucid între ei, în loc să se unească și să lupte pentru probleme comune, globale, de care depinde viața noastră indiferent de etnie sau locul unde ne aflăm. 

Fiecare familie are pe cineva drag pe care l-a pierdut în acest război, parcă, fără sfârșit. Conflictul este aparent înghețat mai mult de 20 de ani. Înainte, mergeam deseori la rudele mele, când au început împușcăturile, toată lumea era foarte speriată. Cu această teamă, oamenii trăiesc tot timpul în țară. 

Personal, sunt împotriva războiului, mi se pare inutil. Aș vrea să luptăm pentru drepturile noastre și libertăți, dar nu pentru pământuri și orgolii. 

Îmi amintesc un avion în care nu erau scaune și nici stewardese care să te întrebe dacă vrei să bei ceva. Îmi amintesc de sunetul puternic care îmi înfunda urechile. Oamenii care stăteau de-a lungul peretelui, așezați pe podea și ținându-se de balustrade ca într-un autobuz. Era frig, iar eu stau pe haina groasă a cuiva, alături de mama care ține în brațe pe frate. Nu eram deloc speriată, pentru că mama mirosea la fel ca în fiecare seară înainte de culcare – ceva confortabil, floral, dulce, calm. Poate că nu a fost deloc așa? Am visat deseori asta – cum fug de acasă cu un avion militar din calea războiului care a izbucnit în țara mea frumoasă, acoperită cu viță de vie parfumate și multe capodopere de artă. Îmi amintesc chiar chipul unei bătrâne care a plâns tot zborul – ea a plâns și mi-a zâmbit, a plâns, apoi m-a observat și mi-a zâmbit forțat. Aveam trei ani, așa că totul părea o aventură distractivă atunci. La fel ca în filmul „Viața este frumoasă” – doar un joc de genul acesta.

Acum am treizeci și cinci de ani. Sunt deja mai în vârstă decât părinții mei când au fost nevoiți să renunțe la cariera lor strălucită, apartamentul frumos, la prieteni, rude și să înceapă totul de la zero. 

„Urăsc acest război”

Am avut mare noroc, niciodată nu mi-a lipsit ceva. Chiar și atunci când totul era foarte, foarte dificil pentru părinți, aveau suficientă dragoste și fantezie să ne transforme viața într-un basm amuzant. Părinții ne-au înconjurat cu un zid de lumină și securitate încât până la vârsta de treisprezece ani nici nu știam că undeva ar putea exista oameni care se urăsc pur și simplu pentru naționalitatea lor.

Timp de câteva săptămâni simt că mă duc pe un ring. Îmi este frică pentru familia mea și toți cei implicați… Urăsc acest război. Nu pe oameni, ci pe război. Războiul este o manipulare, întuneric. Nu înțeleg de ce este acoperită cu un fel de sfințenie, un halou inviolabil. De ce războiul este privit cu admirație și venerație? Cum vă puteți ucide reciproc pentru o bucată de pământ? Războiul și xenofobia sunt vechi. Mi s-a spus de multe ori că așa cred, pentru că nu am patrie, dar am una. Patria mea este viața mea. Mama mea este pe jumătate armeană, pe jumătate evreică, tatăl este azer. Trăiesc pentru că într-o zi ei doi s-au îndrăgostit, au scuipat peste toate stereotipurile și m-au conceput, m-au crescut. Urăsc acest război, dar nu etnii!

Originea conflictului

Conflictul își are originea încă de la începutul secolului 20. Teritoriul actual disputat de către Armenia și Azerbaidjan a fost populat de-a lungul timpului de armeni creștini și azerii de origine turcă (musulmani). Până atunci, aceștia trăiau într-o relativă pace, însă la începutul secolului XX au apărut mai multe incidente între aceste minorități, odată cu încorporarea regiunii în Imperiul Țarist. După revoluția bolșevică, regiunea a fost reorganizată în Republici Sovietice.

Ca parte a politicii de „dezbină și stăpânește” a URSS, (politică tipică tuturor imperiilor, care pentru a conduce o regiune decid să provoace cât mai multe rivalități locale), este formată regiunea autonomă a Karabahului de Munte ca parte a Republicii Sovietice Socialiste Azere, dar cu o majoritate etnică armeană.

Cât timp a existat URSS-ul, pentru că hotarele interne nu existau decât teoretic, violențele au înghețat, însă la sfârșitul anilor 1980, când URSS-ul era în plin proces de restructurare, iar Republicile Sovietice rând pe rând își revendicau părți de autonomie locală, violențele au izbucnit din nou. Momentul cheie a fost votarea pentru ca regiunea populată de armeni (dar și câteva teritorii dinafara acesteia), să se alăture Armeniei, deși de jure se aflau în componența Azerbaidjanului. Ultima mișcare nu a fost recunoscută de azeri, astfel au reînceput conflicte locale.

În perioada dată Karabahul de Munte și-a declarat independența, dar această independență nu a fost recunoscută de opinia publică internațională. Regiunea este numită de armeni Artsakh. Violențele la scară largă au început în 1992 și s-au terminat în 1994. Atunci s-a semnat un tratat mediat de Rusia. Tratat nu a oprit de facto violențele din acea regiune, pe parcursul acestei perioade existând diferite incidente armate, soldate fie cu bombardări de poziții, fie cu mobilizări locale de armată și chiar victime între militari.

În timpul războiului, majoritatea azerilor, circa 25% din populația regiunii, au părăsit regiunea, devenind refugiați. Totodată, marea majoritate a etnicilor armeni de pe teritoriul Azerbaidjanului au părăsit și ei țara.

Încercări de soluționare a conflictului, cauzat de faptul că ambele țări revendică regiunea, care la rândul ei s-a declarat independentă au fost atât în 2006, cât și în 2009. Sporadic, au fost izbucniri de violențe, cele mai dure până în această toamnă fiind în aprilie 2016, când câteva zeci de soldați au murit de ambele părți.

În general, pe forumuri și în comunitatea internațională, cele mai multe teze promovate de partea azeră vor spune că Armenia este agresorul, invocând faptul că regiunea dată este recunoscută la nivel internațional ca parte componentă a Azerbaidjanului. Armenii însă vor invoca în primul rând dreptul la autodeterminare a regiunii „Artsakh”, populată de armeni, și faptul că apără populația locală de agresiunile Azerbaidjanului.

Sursa foto generală: New York Times