Şi parcă ar trebui să fie moldovenii mai vigilenţi după ce atâţia ani clasa politică i-a îndopat cu promisiuni deşarte, parcă ar trebui să fie mai neîncrezători. Dar e suficient să se audă trâmbiţele şi surlele unei noi competiţii electorale ca în sufletul moldoveanului să intre euforia, optimismul fără frontiere.
Mereu m-a mirat uşurinţa cu care mulţi moldoveni încep a-i lăuda pe politicienii de pe malurile Bîcului, a le cânta osanale, a-i transforma în salvatori ai naţiunii. „X a fost rău, dar va veni Y şi RM-ul va înflori ca merii în mijlocul verii!”, îmi explică ani de zile, cu ochii boldiţi de emoţie, o sumedenie de moldoveni creduli. După Y, care decepţionează, vine Z, apoi K, care tot va produce dezolare, dar moldovenii nu se mai satură să fetişizeze, să-şi caute salvatori, să-i laude cu gura mare.
Cel mai curios e că elogierea asta are loc înainte ca X, Z, Y sau K să facă ceva pentru ţară, să demonstreze că merită toate laudele. E un soi de elogiere cu anticipaţie, după care, de cele mai multe ori, vine decepţia. Şi moldoveanul repede îşi caută un alt politician pe care să-l laude cu anticipaţie. Păi, poate ar fi bine să vă opriţi, stimaţi concetăţeni? Poate ar fi cazul să vedeţi mai întâi realizările „idolilor” voştri şi abia apoi să le faceţi monumente?
Din punctul meu de vedere, după 30 de ani de tranziţie parşivă, orice politician moldovean trebuie privit cu circumspecţie, cu neîncredere. Repet, orice politician, fără excepţie. Nu există aici salvatori ai naţiunii şi eroi. Există oameni care fac ceva pentru ţară şi care nu fac nici o brânză. Ultimii au fost şi sunt majoritari, din păcate.
