Astfel, în conformitate cu circumstanțele cauzei, reclamantul a fost învinuit de delapidarea patrimoniului unei întreprinderi de stat, pe motiv că ar fi prezentat o factură falsă în care ar fi indicat o sumă dublă a valorii costului serviciilor hoteliere utilizate în cadrul unei deplasări de serviciu. La 2 decembrie 2003, procurorul a emis o ordonanță de încetare a urmăririi penale, considerând că nu au fost întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni, deoarece suma indicată în factură nu depășea limita maximă a bugetului alocat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare, iar reclamantul solicitase deducerea cheltuielilor nejustificate din contul salariului său.

La 23 martie 2005 ordonanța de încetare a urmăririi penale în privința reclamantului a fost anulată, fiind dispusă efectuarea unei investigații suplimentare. Astfel, reclamantul a fost recunoscut oficial în calitate de bănuit în comiterea infracțiunii de delapidare, însă urmărirea penală a fost încetată, deoarece faptele incriminate cădeau sub incidența prevederilor Legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004.

La 18 august 2005, reclamantul a fost concediat din cadrul întreprinderii de stat. Ulterior, reclamantul a contestat în instanța de judecată ordinul cu privire la concedierea sa. La 30 august 2006, în rezultatul procedurilor judiciare inițiate, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la concedierea reclamantului.

În cele din urmă, la 19 octombrie 2012 a fost emisă o ordonanță de încetare a urmăririi penale în privința reclamantului, care a solicitat revizuirea procesului civil cu privire la concedierea sa. Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantului, ca fiind inadmisibilă.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în baza Articolului 6 § 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de faptul că instanțele naționale, în deciziile lor cu privire la concedierea sa, au condus la încălcarea principiului prezumției nevinovăției.

În privința admisibilității, Guvernul a invitat CtEDO să respingă cererea ca fiind inadmisibilă, pentru că reclamantul ar fi omis să furnizeze anumite informații esențiale pentru examinarea cauzei. Totuși, Curtea a declarat cererea admisibilă.

În fond, reclamantul a indicat că instanțele naționale care examinaseră acțiunea împotriva ordinului de concediere s-au referit inclusiv la chestiunea cu privire la vinovăția sa în raport cu infracțiunea incriminată, fapt care i-ar fi încălcat dreptul de a fi prezumat nevinovat.

Astfel, CtEDO a constatat că, de fapt, Curtea Supremă de Justiție considerase, în decizia sa din 30 august 2006, că cererea de amnistie înaintată de către reclamant a constituit o recunoaștere a vinovăției. În acest sens, Curtea a indicat că nici dispozițiile Legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004, nici dispozițiile Codului penal sau ale Codului de procedură penală nu prevăd în mod expres recunoașterea prealabilă a vinovăției ca fiind una dintre condițiile pentru aplicarea amnistiei. De asemenea, dispozițiile indicate nu prevăd faptul că acceptarea de către un bănuit a aplicării amnistiei în privința sa constituie o recunoaștere a vinovăției. În consecință, Curtea a considerat că nu a existat în acest caz o renunțare conștientă a reclamantului la dreptul său de a fi prezumat nevinovat și de a nu contribui la propria incriminare.

În privința deciziilor emise de către instanțele naționale, CtEDO a observat că reclamantul a fost demis pentru săvârşirea la locul de muncă a unei sustrageri stabilite prin hotărârea instanţei de judecată sau a organului de competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor administrative. Deci, faptul că instanțele naționale au confirmat acest temei de concediere constituie o declarație fără echivoc a faptului că reclamantul ar fi fost vinovat de comiterea infracțiunii incriminate, în pofida încetării procedurilor penale împotriva sa.

În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 2 din Convenție și a dispus acordarea sumelor de 3.600 de euro pentru prejudicial material, 3.600 de euro pentru prejudiciul moral și 45 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Abonează-te la ştirile UNIMEDIA pe Google News