Maestru incontestabil al romanului noir (Prix Cognac, 2006; Prix Le Point du Polar européen, 2010), consacrat în 2013 printr-un Goncourt pentru romanul istoric La revedere acolo sus, între timp ecranizat, francezul Pierre Lemaitre este egal cu sine şi în recenta O viaţi şi trei zile, Ed. Trei, 2017.
Într-un orăşel de provincie, Beauval, asupra căruia bântuie spectrul şomajului, un băiat de 12 ani, Antoine, este martor la uciderea cu sânge rece a unui câine („totul a început cu moartea câinelui. Ulysse.”), chiar de către proprietarul său, dl Desmedt, iar când fiul acestuia Rémi, de 6 ani, se ia pe urmele lui, ajungând în păduricea din preajmă, comite un gest ireparabil: „ – De ce a făcut tatăl tău aşa ceva? a urlat Antoine (…) şi beat de furie l-a lovit pe copil”. Şi tot atunci „este copleşit de dimensiunea catastrofei. Într-o secundă, viaţa lui a luat alt un curs. E un asasin”. Unul suficient de lucid ca „să facă în aşa fel încât Rémi să nu fie găsit”, căci „simpla idee că cineva ar fi putut să-l omoare pe Rémi, dulceaţa aia de băiat, (…) îngheţa toate discuţiile”. Încep căutările, jandarmii pornesc şi ei o anchetă, e luat la întrebări şi Antoine, ultimul care l-a văzut pe băieţel, căci sunt şi vecini. Incapabil să-şi mărturisească vina, încearcă să-şi ia viaţa, înghiţind un pumn de medicamente, dar adevăratele suferinţe abia încep. Trec peste nişte pagini de mare rafinament psihologic, pentru a lua într-un chenar (de doliu) următoarea scenă mută: „Vederea celor două femei îndurerare a avut asupra lui un efect devastator: braţ la braţ, doamna Desmedt plângându-şi fiul ucis, doamna Courtin, chiar mama asasinului”. La capătul a trei zile de căutări fără succes, o teribilă furtună dă peste cap viaţa locuitorilor din Beauval, aşa că băiatul scapă basma curată – nu şi de conştiinţa sa.
12 ani mai târziu, tânărul medic Antoine Courtin „în viaţa de zi cu zi, uita. Moartea lui Rémi Desmedt era un fapt divers din trecut, o amintire din copilărie penibilă”, atât că „teroarea nu dispăruse niciodată. Moţăia, adormea, apoi revenea. Antoine trăia cu ferma convingere că, mai devreme sau mai târziu, crima pe care o săvârşise avea să-l prindă din urmă şi să-i ruineze viaţa” – ceea ce se şi întâmplă, cu totul altfel decât şi-ar fi închipui – citez doar fraza care abia anunţă (ce?!): „Dacă sfârşitul copilăriei n-ar fi venit pentru el atunci când a cunoscut moartea…” (Mai departe scrie – magistral – în carte)
19 octombrie ’20
