Armenia și Azerbaidjanul s-au acuzat astăzi reciproc de încălcarea încetării focului decisă de comun acord în urmă cu o lună, pe 17 septembrie.
Secretarul general ONU, Antonio Guterres, a convocat pentru astăzi o reuniune urgentă a Consiliului de Securitate, condamnând ambele părți. Ieri, șeful diplomației UE, Josep Borrell, lansase un apel ambelor părți, cerându-le să respecte condițiile anterioare ale încetării focului.
Înțelegerea mediată de Rusia săptămâna trecută s-a prăbușit, iar astăzi oficialii armeni din Stepanakert, în Nagorno-Karabah, anunță bombardamente din partea azeră. La rândul lor, forțele azere acuză armenii de bombardarea regiunii Aghdam, din apropierea Karabahului.
Autoritățile armene, în Karabah, au anunțat ieri 40 de morți, militari și civili, ceea ce ridică totalul pierderilor la 673 într-o lună, de la reînceperea ostilităților încoace. Azerbaidjanul încă nu a anunțat cifre precise ale pierderilor.
Încetarea focului fusese decisă sub egida așa-numitului "Grup de la Minsk", care reunește, pe lângă cele două părți, Franța, Rusia și SUA.
Neputința comunității internaționale
Ce trebuie reținut din acest conflict este neputința comunității internaționale și faptul că cele două părți se situează pe poziții ireconciliabile. Conflictul datează din anii 1980, de la sfârșitul URSS-ului, și are la origine decupajul teritorial.
Stalin, care înțelegea foarte bine regiunea, provenind el însuși de acolo, din Georgia, a dat Karabahul Azerbaidjanului, așa cum a practicat un decupaj teritorial bizar și în Asia Centrală, anticipând, ba chiar de multe ori provocând conflictele viitoare.
În acest conflict, fiecare din cele două părți caută să se răzbune pe istorie...
În acest conflict, fiecare din cele două părți caută să se răzbune pe istorie. Este un război teritorial al memoriei, tipic pentru perioada post-sovietică. Este și un război prin intermediari între marile puteri regionale care sunt Turcia și Rusia și poate fi anticipat momentul când va fi implicat și Iranul. 15 milioane de azeri trăiesc în Iran, mai mulți decât în Azerbaidjanul propriu-zis.
Turcia lui Erdogan este acum direct implicată, așa cum este peste tot în regiune, în toate conflictele. E revelator că în 2004, Turcia putea clama, fără exagerare, că are "zero probleme cu vecinii". Șaisprezece ani mai târziu, Ankara are probleme cu toți.
Israelul, la rândul său, furnizează armament sofisticat Azerbaidjanului, dar relațiile Israelului cu Turcia lui Erdogan au devenit execrabile în ultimii ani.
Rusia e însă cea care complică situația pentru Ankara. Rusia are un drept de veto în cadrul Consiliului de Securitate ONU. Turcia avansează în regiune într-un teritoriu care e controlat de Moscova și care e văzut de acolo ca aparținând „străinătății apropiate” («Ближнее Зарубежье»).
Pe teren, adăugând la Karabah teritoriile care îl separă, pe hartă de Armenia propriu-zisă, armenii ocupă actualmente aproape o șesime din teritoriul Azerbaidjanului: 14%. Armenii pun în evidență principiul internațional al autodeterminării: cel care a funcționat în cazul Sudanului de Sud și care a făcut ca Kosovo să devină independent.
Importanța Caucazului de sud pentru Europa
Stabilitatea Caucazului de sud este foarte importantă pentru Uniunea Europeană, datorită faptul că regiunea respectivă este culoarul prin care trec conductele ce aduc gazul și petrolul din Azerbaidjan spre Europa. Asta implică dorința de a avea un regim politic stabil în Azerbaidjan și așa se face că toată lumea, inclusiv Rusia, încă din vremea lui Elțîn, politică urmată și de Putin, a închis ochii în fața regimului autocratic ereditar de la Baku.
Într-adevăr, răposatului Haidar Aliev i-a urmat fiul său, Ilham Aliev, singurul asemenea regim, teoretic o republică, în care s-a mai petrecut o asemenea tranziție de la tată la fiu fiind Siria.
Apoi, conductele cu hidrocarburi din Azerbaidjan spre Europa trec prin Georgia, traversând întreaga țară, prin apropierea capitalei, Tbilisi, până la Marea Neagră. Or, Georgia este teoretic un viitor membru al NATO, iar țara organizează periodic manevre militare comune cu țări ale Alianței, dar în special cu SUA.
Premierul Georgiei, Ghiorghi Gaharia, s-a aflat de altfel astăzi în vizită la sediul NATO, pentru discuții cu secretarul general Jens Stoltenberg în legătură cu securitatea regiunii. Georgia aduce aici o expertiză importantă pentru Alianță. Țară de tranzit pentru energie, Georgia are o frontieră lungă atât cu Armenia, cât și cu Azerbaidjanul.
Poziția de forță a Armeniei: culoarul Lacin
Armenia se află într-o poziție de forță care nu e evidentă din simplele relatări de presă, așa cum sunt repercutate ciclic. Pe hartă, Karabah este, într-adevăr, o enclavă muntoasă în interiorul Azerbaidjanului, înconjurată din toate părțile de teritoriu azer. În realitate, întreaga bandă de teritoriu cu relief fragmentat dintre Karabah și Armenia este ocupată de Armenia de mai bine de un sfert de secol.
Ceea ce a fost la origine doar un coridor militar, o șosea ca un cordon ombilical, numită „culoarul Lacin”, prin care forțele locale primeau ajutor militar din Armenia la începutul anilor 1990, s-a lărgit până la a lipi cu totul regiunea separatistă de Armenia propriu-zisă. De altfel, primul președinte al Karabahului proclamat independent, Robert Kociarian, a devenit după aceea președintele Armeniei.
Erevanul îl acuză pe Erdogan de amestec în conflict. Ankara a promis Azerbaidjanului sprijinul său total, poziția oficială fiind aceea că Turcia și Azerbaidjanul sunt „o singură națiune în două țări”. Moscova, în schimb, care întreține relații cordiale atât cu Armenia, cât și cu Azerbaidjanul și care este în realitate arbitrul regional, rămâne de fapt mai apropiată de Armenia.
Ambele țări sunt membre în alianța militară dominată de Rusia: Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (Организация Договора о Коллективной Безопасности, ODKB).
Iranul are o masivă comunitate azeră în nord și nu vede deloc cu ochi buni perspectiva unui Azerbaidjan puternic...
La fel, lucru mai puțin cunoscut, pe lângă sprijinul Rusiei, Armenia se mai bucură și de cel, tacit, al Iranului. Iranul are o masivă comunitate azeră în nord și nu vede deloc cu ochi buni perspectiva unui Azerbaidjan puternic și revendicativ. Apoi, mai intervine aici, din partea Iranului, și impulsul sistematic de a ajuta orice inamic din zonă al Turciei.
Așa încât, NATO rămâne deocamdată în incapacitatea de a a face altceva decât să observe.
Europa și gazul din Azerbaidjan
Uniunea Europeană visează de două decenii să pună la punct rețele directe de aducere a gazului din Azerbaidjan, ca să nu mai depindă de Rusia, însă până acum cursa a fost pierdută în favoarea SUA și a Marii Britanii.
Deja în anii 1990, UE a investit sume uriașe pentru a repara infrastructurile din Azerbaidjan și Georgia (proiectele TRACECA și INOGATE), sperând să convingă regimul azer să accepte o apropiere de Europa și un transport direct al gazelor.
În schimb, Azerbaidjanul a acceptat contraoferta americană, în virtutea căreia principala conductă azeră traversează Turcia și merge până la Marea Mediterană.
