Mihai Poiată este redactor, scenarist, cineast, scriitor, publicist și pedagog. În 1972-1976 lucrează ca redactor la Redacția muzicală a radioului național, fiind autorul mai multor emisiuni muzicale. În anii 1979-1983 este redactor, membru al Colegiului pentru Scenarii, redactor-șef al Asociației de Creație „Arta” din cadrul Studioului Cinematografic „Moldova-film”, realizând o serie întreagă de scenarii. A fost președinte al Concernului de Stat „Moldova-film”, viceministru al Culturii și deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. Mihai Poiată este autorul mai multor piese, filme documentare și a unei monografii despre Trupa „Noroc”.
Mihai Poiată a fost unul dintre invitații dezbaterii organizate de Radio Europa Liberă în Moldova: „Muzica – între protest și conformism”, despre arta ca rezistență și rezistența prin artă.
Ce muzică se asculta în perioada sovietică?
Fiecare deceniu își are propriile tendințe muzicale. Apoi, nu ascultau toți aceeași muzică. Chiar tineretul asculta muzică diferită. Erau copiii șefilor, ale căror părinți călătoreau prin Occident. Ei obișnuiau să asculte discuri cu muzică străină, de calitate. Iar tinerii care făceau parte din clasa muncitoare, ei, sărmanii, nu prea își permiteau să aibă un tranzistor bun ca să asculte muzică occidentală. Ei nu-și puteau permite să cumpere vreun disc care venea prin contrabandă de la Odesa, pentru că costa 100 de ruble – era cât un salariu lunar al unui inginer sovietic. Și de aceea, ei erau nevoiți să asculte ceea ce se transmitea la posturile de radio de la Moscova, de la Chișinău sau de la Iași/București.
Cum ați descoperit muzica din Occident, care era privită cu ochi răi de către liderii sovietici?
Muzica a intrat în viața mea în 1972, când am început să lucrez la Redacția muzicală. În acea perioadă, șefii de acolo s-au gândit să organizeze un post de radio muzical informativ literar, cu caracter distractiv, ca să rupă, într-un fel, tineretul de la posturile de radio românesc. Atunci am descoperit în sertarele colegilor mei muzicală mai neoficială, care nu era înregistrată și depusă în fondurile radioului. Printre acele înregistrări i-am găsit și pe Beatles, Wings al lui Paul McCartney și abia atunci am avut posibilitatea să ascult mai multă muzică și înregistrări calitative. Am simțit pe viu această muzică și nu din auzite. Pare un calambur, dar noi știam de muzică occidentală din mâna a doua.
„Astăzi ascultă jazz, iar mâine își va trăda Patria”
Cum era privit de către sovietici rock-ul și jazz-ul?
Jazz-ul era cunoscut în URSS încă în anii ’20, dar după război acesta nu mai era privit cu ochi buni. Comitetul central a adoptat câteva hotărâri drastice și l-au interzis. Mai mult, chiar au inventat și un slogan: „Astăzi ascultă jazz, iar mâine își va trăda Patria”. Ceea ce însemna că iubitorii de jazz sunt potențiali trădători de patrie, iar asta era o suspiciune groaznică pentru oricine. Același lucru se întâmpla și în cazul rock-ului. Muzica nouă presupunea și un alt stil vestimentar, un alt mod de viață, lucru care-i speria pe liderii sovietici. Să ai simpatii pentru cultura occidentală sau alte lucruri care veneau de acolo era un mare risc. În timpul lui Hrușciov a mai slăbit presiunea, dar pe timpul lui Brejnev așa numiții disidenți, cei care nu agreau politica oficială, erau băgați în casele de nebuni, erau pompați cu medicamente, cu intenția de a face din ei niște legume, de a le distruge personalitatea și sănătatea. Însă, cu timpul sovieticii și-au dat seama că acest val pornit de muzica rock nu poate fi oprit și de aceea au apelat la o șmecherie – comsomolul sovietic a lansat inițiativa de a stimula grupurile locale instrumentale să cânte muzică rock. Adică componența era ca la Beatles, iar repertoriul aprobat de comitetul național, erau cântece practic în ritm de marș acompaniate de chitare electrice. Și au apărut multe trupe: Самоцветы, Пламя, care cântau piese primitive, dar care se auzeau în toate discotecile de atunci.
Oamenii erau încântați, îi percepeau ca o trupă străină
Cum au reușit membrii trupei „Noroc” să-i păcălească pe sovietici, ca aceștia să nu le interzică să cânte?
Istoria Norocului este una complexă – marea lor șmecherie era că prezentau consiliului un repertoriu pentru aprobare, iar la concerte se mai strecurau și alte cântece. Oamenii erau încântați, îi percepeau ca o trupă străină. Norocul aducea bani grei la acel moment, bani care acopereau pierderile orchestrei simfonice și a altor ansambluri. La concertele Norocului au fost distruse scaune, arse ziare, fetele cereau autografe pe pieptul dezgolit. Era o adevărată nebunie. Însă, la sfârșitul verii lui 1970, când trupa Noroc a urcat pe scena de la Chișinău, liderii sovietici au putut vedea cum se comportă fanii. Peste 10 zile, la 10 septembrie 1970, trupa Noroc a fost interzisă și destrămată.
Era folosită muzica pentru propaganda sovietică?
În URSS totul, dar absolut totul, era folosit pentru propagandă. Orice artist, dacă era fotografiat pe scenă, în spatele lui neapărat trebuia să se vadă și bustul sau imaginea lui Lenin. În fiecare sat trebuia să fie neapărat o stradă care să-i poarte numele. Muzica era doar un instrument pentru propagandă. Nicio carte de debut nu putea să apară dacă nu începea cu poezii despre Lenin. Doar Leonida Lari a avut susținerea lui Andrei Lupan și a publicat o carte care nu începea cu o poezie patriotică sau dedicată lui Lenin. Toate repertoriile erau aprobate de niște consilii artistice: textul, muzica și apoi selectat artistul ca să nu fie cu plete și să nu facă mai multe mișcări decât i s-a permis. Iosif Kobzon își amintea că încerca să-și rupă călcâiele de la podea și consiliul i-a reproșat: Смотрите что он вытворяет (trad: Doar priviți-l ce face!) Toată istoria artei sovietice a fost istoria slujirii sau utilizării abuzive a artei în serviciul ideologiei comuniste.
Dar ce se întâmplă acum?
Acum muzica este folosită ca formă de propagandă a lipsei de gust, a lipsei de bun simț, a lipsei de discernământ. Fiecare cântec trebuie să aibă o narațiune, dar toate piesele noastre sunt declarative. Declarațiile nu au ce căuta în artă. Arta e făcută din aluzii, din subtilități… Dar apreciez că avem totuși câțiva cântăreți buni, dar sunt prea puțini.
