Conflictul din Nagorno-Karabah, perspectiva Armeniei: Turcia aduce islamiști din Siria și vrea să provoace Rusia

Într-un interviu pentru Digi24, Serghey Minasyan, ambasadorul Armeniei la Bucureşti, explică acest conflict din perspectiva țării sale.

Nagorno-Karabah, creația lui Stalin

Nagorno-Karabah este creaţia lui Stalin, din vremea când era comisar pentru naţionalităţi în Uniunea Sovietică. Când Azerbaijanul a fost preluat de bolşevici, în 1920, aceştia aveau nevoie de sprijin public, aşa că au promis Karabahul Armeniei. Pentru că trebuiau să liniştească şi Turcia, principalul prieten şi partener al azerilor, au convenit că Azerbaijanul va deţine totuşi controlul regiunii. Înainte de prăbuşirea URSS, armenii din Nagorno-Karabah au trimis la Moscova o petiţie prin care cereau unirea cu Armenia. Situaţia a escaladat după ce fostele state sovietice au devenit independente şi s-a transformat într-un război în toată regula, cu zeci de mii de victime şi sute de mii de refugiaţi. Totul a durat până în 1994, când părţile au încheiat un armistiţiu. Doar că o problemă îngheţată nu este una rezolvată, aşa că în prezent se duc din nou lupte în regiune.

Motivele reluării războiului din Nagorno-Karabah

Cristina Cileacu: Este un război în derulare între Armenia şi Azerbaijan, în enclava Nagorno-Karabah, care este oficial deţinută de Azerbaijan, dar este condusă de etnici armeni. De ce acest conflict, îngheţat din 1994, s-a reluat acum?

Sergey Minasyan, ambasadorul Armeniei în România: În primul rând, dacă vorbim despre Republica Nagorno-Karabah este o entitate statală care a fost stabilită în perioada Uniunii Sovietice şi după căderea URSS, a apărut o entitate politică pe acest teritoriu fost azer, adică actuala Republică Nagorno-Karabah. Îţi aminteşti că în anii '90 a fost un război la scară largă. Din 1994 s-a stabilit o relaţie trilaterală între Nagorno-Karabah, Azerbaijan şi Republica Armenia, cu ajutorul mediatorilor internaţionali. Din păcate, după această perioadă de mijloc a anilor '90, conducerea Azerbaijanului nu a fost în stare să aibă succes în negocierile directe cu oamenii din Nagorno-Karabah. Formatul de negociere a fost sub auspiciile OSCE, prezidate de Franţa, Rusia şi SUA, dar din păcate, încercările nu au avut succes, nu din cauza poziţiei comunităţii internaţionale, ci din cauza poziţiei fără compromis a conducerii azere. Se pare că veniturile din gaz şi petrol pe care Azerbaijan le are de la mijlocul anilor 2000 au schimbat calculele conducerii azere legate de conflictul din Nagorno-Karabah. Ei au crezut că dacă îşi cumpără multe arme sofisticate din mai multe ţări, în primul rând din Israel...

Cristina Cileacu: În primul rând, din Rusia!

Sergey Minasyan: Rusia, ştii, cantitatea de armament cumpărată de azeri din Rusia este destul de mare. Dar de ce am spus în primul rând Israel, pentru că din păcate, Israelul a transferat cea mai sofisticată parte a armamentului pe care partea azeră, cu ajutorul Turciei, o foloşeşte acum pe front.

Cristina Cileacu: Vorbiţi despre drone.

Sergey Minasyan: Drone şi alte tipuri de rachete şi sisteme de armament. Bineînţeles, principala idee a părţii azere a fost să încerce să schimbe aceast echilibru militaro-politic, prin putere militară şi superioritate tehnologică pe front.

Armenia aduce acuze grave Turciei

Cristina Cileacu: Deci, scuze că vă întrerup, dar ce spuneţi este că din cauză că şi-au cumpărat arme noi, au început din nou războiul?

Sergey Minasyan: Era un cadru de lucru sau o bază a situaţiei curente. Dar acum este evident care este declanşatorul şi nu este ceva care se reduce la regiunea de sud a Caucazului. Sunt multe declaraţii, din partea preşedintelui Franţei, din partea conducerii Rusiei, Iranului, observatorii internaţionali, de asemenea, şi toţi spun că escaladarea recentă a apărut cu susţinerea directă a Turciei şi acum vedem că este prima oară când Turcia chiar se implică în procesul militar şi politic din sudul Caucazului.

Dar cel mai important şi mai deranjant indicator al acestui lucru este faptul că ei susţin transportul grupurilor teroriste islamiste, în special din partea de nord a Siriei, în Azerbaijan. Avem deja multe dovezi despre acest lucru, iar comunitatea internaţională este la rândul ei în cunoştinţă de cauză. Şi cumva este şi de înţeles, pentru că este o parte a ceea ce se numeşte „jocul pe termen lung” pe care îl face conducerea Turciei, care încearcă să folosească elemente de război hibrid în stil turc, adică aceste miliţii teroriste, aşa cum a făcut în multe locuri din Orientul Mijlociu, inclusiv Siria, Libia, şi acum vedem că, prin susţinerea Turciei, în Azerbaijan au început să apară islamişti.

Ce face Rusia?

Declaraţiile preşedintelui turc, Recep Erdogan, despre conflictul reluat din Nagorno-Karabah au ridicat multe întrebări în rândul comunităţii internaţionale, mai ales din cauza mişcărilor pe care Turcia le-a făcut în ultimii ani în nordul Siriei, Libia şi în Mediterană, prin recenta dispută cu Grecia. Liderul de la Ankara este acum văzut ca autorul reluării acestui război. De cealaltă parte, principala voce care îndeamnă la calm şi la reluarea negocierilor este a Rusiei, prin preşedintele Putin.

Cristina Cileacu: Ne întoarcem la acest subiect, dar să vorbim puţin despre intervenţiile liderilor din Turcia şi Rusia. Poziţia lui Erdogan a fost clară, el susţine Azerbaijanul, pentru că bineînţeles azerii sunt populaţie musulmană. Rusia, pe de altă parte, a intervenit ca să calmeze situaţia. Cât de mult contează pentru părţile implicate în conflict, mă refer bineînţeles la Armenia şi Azerbaijan, cele două intervenţii?

Sergey Minasyan: Uneori, din afară se vede ca şi cum acesta este un fel de război prin intermediari, între Turcia şi Rusia. Dar în realitate nu este aşa. Bineînţeles, în cazul Turciei vedem o implicare directă. Pe de altă parte, în cazul Rusiei avem o situaţie diferită, pentru că ei nu sunt doar o putere regională şi globală pentru acest conflict, ei sunt şi unul dintre cei trei preşedinţi ai grupului de negociere OSCE de la Minsk, împreună cu SUA şi Franţa. Aşa că nu putem vorbi despre vreo implicare directă din partea Rusiei pentru Armenia. Sunt formate de cooperare politică şi militară, inclusiv transfer de arme şi echipament militar. Dar poziţia oficială a Rusiei este că încearcă să păstreze un fel de neutralitate faţă de Armenia şi Azerbaijan. Dar bineînţeles, dacă se va ajunge la un cadru mai extins al acestui conflict, de exemplu, dacă Turcia decide să se implice direct împotriva Republicii Armenia, cred că nu doar Rusia, ci şi alţi membri ai comunităţii internaţionale, inclusiv alte puteri regionale, îşi vor spune punctul de vedere.

Până când conflictul va fi încheiat, comunitatea internaţională consideră Nagorno-Karabah ca parte din Azerbaijan. Liderii ţărilor care fac parte din grupul OSCE de la Minsk, SUA, Rusia şi Franţa, care susţin negocierile pentru găsirea unei soluţii paşnice pentru regiune, au reacţionat rapid şi au cerut încetarea focului.

Cristina Cileacu: Este cu adevărat Turcia prezentă în Azerbaijan? Nu ar fi acesta un pas foarte mare pe care Rusia nu l-ar tolera?

Sergey Minasyan: De la ultimele exerciţii militare din Azerbaijan, o parte din avioanele militare, dar şi o parte dintre militarii turci au rămas în Azerbaijan. Aşa că putem vorbi despre o implicare directă a instructorilor şi ofiţerilor turci, de partea azeră, pe frontul din Nagorno-Karabah. Cu toate acestea, este de înţeles dacă ar apărea o reacţie din nord, mai mult, apariţia şi activarea Turciei în Caucaz, în Nagorno-Karabah, are de fapt ca scop provocarea unei reacţii din partea Moscovei, poate ca să discute alte probleme geopolitice din alte părţi, din Orientul Mijlociu sau zona Mediteranei.

Mercenarii sirieni luptă şi în Nagorno-Karabah

Sunt sau nu implicaţi în războiul din Nagono-Karabah luptători mercenari aduşi din Siria? Sunt, dar cine i-a adus? Depinde pe cine întrebi, pentru că fiecare dintre cele două părţi combatante, Armenia şi Azerbaijan, are altă perspectivă.

Cristina Cileacu: În timpul unui război, de regulă ambele părţi implicate folosesc şi propaganda. Este de asemenea o armă care se foloseşte într-un război. Să ne întoarcem puţin la prezenţa luptătorilor din Orientul Mijlociu, a miliţiilor în regiune. Aţi spus că Turcia a adus luptători ai miliţiilor din Siria, pe de altă parte azerii spun că Rusia a adus sirieni-armeni, este o comunitate mare de armeni care trăieşte în Siria, ca să lupte pe frontul de acolo. Deci cum este de fapt?

Sergey Minasyan: Dovezile despre prezenţa miliţiilor islamiste pe partea azeră au fost acceptate nu doar de partea armeană. Când informaţiile vin dinspre preşedintele Franţei, de exemplu, sau vezi acelaşi gen de afirmaţii în declaraţiile oficiale ale ministrului afacerilor externe al Rusiei sau ale oficialilor din Iran sau chiar şi a surselor militare din SUA, iar acest subiect este discutat de conducerea Armeniei cu lideri din Germania, Rusia sau alţii, rezultă că este o situaţie care are sens şi pe care o vedem pe teren. Despre ce-au spus azerii legat de prezenţa armenilor (n.r. armeni-sirieni), poate sunt armeni din Liban, din Rusia, aşa cum şi azerii din afara ţării lor ar dori să revină în Azerbaijan, dar nu am văzut că se întâmplă aşa. Lucrurile nu sunt însă despre folosirea grupurilor islamiste care sunt pe lista de organizaţii teroriste a ONU. Aici situaţia este complet diferită. Nu sunt dovezi din partea azerilor despre implicarea vreunui grup de voluntari din Orientul Mijlociu alături de armeni.

Ce vrea Armenia din acest război?

Cristina Cileacu: Războiul este ceva foarte complicat pentru public. În cazul azerilor, ei au fost clari că vor ca armenii să plece din Nagorno-Karabah. Ce vrea Armenia din acest război?

Sergey Minasyan: Armenia, Republica Armenia şi oamenii din Nagorno-Karabah, ca entitate nerecunoscută care trăieşte în zona conflictului, vor pace. Vor negocieri directe cu partea azeră pentru a încerca să rezolve această situaţie, pentru că am vorbit până acum despre dimensiunea politică, militară, diplomatică şi geopolitică a acestui conflict, dar cel mai tragic lucru pe care îl vedem este că în fiecare zi mor soldaţi şi civili. În a cincea sau a şasea zi a acestui conflict, partea azeră a început să bombardeze capitala Nagorno-Karabah, Stepanakert. Au murit mulţi civili. Bineînţeles, asta a dus la o reacţie din partea autorităţilor din Nagorno-Karabah şi asistăm la o nouă rundă a intensificării luptelor. Deci, ar trebui să ne gândim la civili, ar trebui să ne gândim la cum să mergem mai departe şi să terminăm luptele prin negocieri directe între Republica Nagorno-Karabah şi Azerbaijan. Pe front vedem aceste lupte, dar ar trebui să ne gândim cum, prin ajutorul comunităţii internaţionale, ar fi posibil ca părţile implicate să ajungă la un armistiţiu stabil şi să încerce să rezolve acest confict, ca să nu ajungă să fie o povară pentru generaţiile următoare.

Cristina Cileacu: Este o soluţie propusă de Ilham Aliyev, preşedintele Azerbaijanului, care a spus că pentru a începe negocierile este nevoie doar ca Armenia să îşi retragă trupele din Nagorno-Karabah. Ce spuneţi despre asta?

Sergey Minasyan: În primul rând, nu sunt trupe armene în regiune. În al doilea, cum am spus la începutul discuţiei noaste, problema reală a conducerii azere este că vrea totul fără să demonstreze că este gata să facă şi ea un compromis. Dacă spui că Armenia ar trebui să-şi retragă trupele din Nagorno-Karabah, înseamnă şi că toată populaţia armeană ar trebui să plece din Nagorno-Karabah. Aceasta nu este o propunere, este doar un ultimatum care nu poate fi luat în considerare nici de Armenia, nici de Republica Nagorno-Karabah.

Iranul, un vecin îngrijorat şi neutru

Iranul este foarte atent la ce se întâmplă în Nagorno-Karabah, pentru că practic războiul este la graniţa lui, dar oficial nu este de partea niciunui combatant. Preşedintele Hassan Rouhani s-a alăturat şi el vocilor care cer încetarea focului. În acelaşi timp, în Iran, populaţia de origini azere protestează şi cere susţinere pentru Azerbaijan.

Cristina Cileacu: Aţi menţionat mai devreme Iranul, vecin cu ambele ţări implicate în conflict, dar în Iran sunt de asemenea proteste care susţin partea azeră. Cum vedeţi această poziţie a Iranului, care este de asemenea un jucător major în regiune, nu doar Turcia?

Sergey Minasyan: Iranul este un jucător major nu doar în regiunea noastră, ci într-o regiune mai largă şi este un lucru cunoscut. Da, Iranul este o ţară multinaţională şi datorită acestui lucru poziţia Iranului este destul de clară şi au avut deja o declaraţie ca reacţie la aducerea grupurilor teroriste direct la graniţa de nord a Iranului. Am înţeles că liderii din Iran încearcă să fie gata pentru orice tip de surpriză dinspre nord, mă refer la partea azeră. Au avut şi o declaraţie care condamna partea care vrea să implice aceste grupuri islamiste în regiune şi cred că este clar cui îi era adresat mesajul.

O insulă de democrație înconjurată de autocrații

Cristina Cileacu: Ţara dvs a trecut printr-o revoluţie în urmă cu doi ani şi acum încearcă să se dezvolte ca o democraţie. Dar dacă ne uităm în jurul ei este înconjurată de mai puţine democraţii şi mai multe autocraţii. Inclusiv în acest conflic sunt implicaţi trei autocraţi: Ilham Aliyev, Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan. Vedeţi acest lucru şi ca pe un atac asupra democraţiei Armeniei?

Sergey Minasyan: Cu o zi înainte de începerea războiului, premierul Armeniei a dat un interviu în care a vorbit despre discuţiile sale anterioare cu Ilham Aliyev, avute imediat după Revoluţie (n.r. din Armenia) şi a spus că în timpul acestor discuţii Ilham Aliyev i-a cerut să nu joace cartea revoluţiei în negocieri, pentru că erau zvonuri în ambele ţări că acest val revoluţionar ar fi putut ajunge şi în Azerbaijan. De aceea, din această perspectivă cred că este evident că atunci când vorbim despre ţara vecină condusă de o dinastie de aproape 60 de ani, pentru că ştii, actualul preşedinte azer este fiul fostului general KGB.

Cristina Cileacu: Heidar Aliyev, da.

Sergey Minasyan: Al fostului lider al Biroului Politic, care a fost liderul Azerbaijanului sovietic de la mijlocul anilor '60, deci vorbim despre ceva total diferit. Ar trebui să mai spun şi despre succesul Armeniei pe front, inclusiv a armatei din Nagorno-Karabah în păstrarea poziţiei pe linia frontului, pentru că după 10 zile de conflict, partea azeră nu a reuşit să facă prea mult. Iar acest lucru a fost posibil datorită entuziasmului revoluţionar care a venit după Revoluţia de Catifea din aprilie-mai 2018.