Preoți basarabeni martirizați în primul an de ocupație sovietică (1940-1941)
Urmare a semnării Protocolului adițional secret al Tratatului sovieto-german din 23 august 1939, Moscova arăta interes față de Basarabia. La 26 iunie 1940, Guvernul URSS adresează României o notă ultimativă, în care se cerea cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Sovieticii motivau „înapoierea” Basarabiei argumentând fals cum că majoritatea populației de pe acest teritoriu o alcătuiesc ucrainenii și că în 1918 a fost zădărnicită unirea Basarabiei cu Ucraina. Nordul Bucovinei îl cereau ca despăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România timp de 22 de ani(?!).
Pentru a evita invazia sovietică pe întreg teritoriul României, după lungi discuții în Consiliul de coroană, s-a acceptat cerințele ultimatului, hotărând ca armata și administrația civilă de pe teritoriile indicate să fie evacuate. La 28 iunie 1940, trupele sovietice intră în Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța (motivând mai apoi că ținutul Herța a fost ocupat „din greșeală” (!!!). În aceeași zi s-au început evacuările din Basarabia și Bucovina de Nord. Împreună cu administrația civilă și militară românească, s-au retras peste Prut un număr mare de locuitori. S-au retras și 486 de preoți din cele trei eparhii basarabene și 112 preoți din Mitropolia Bucovinei.
După eliberarea Basarabiei şi revenirea autorităţilor româneşti, s-a constatat că doar într-o perioadă de un an de ocupaţie sovietică (1940-1941) au fost distruse 13 biserici, 27 – transformate în cluburi, 48 de preoţi omorâţi sau deportaţi. Potrivit altor date, dintre cei rămași în timpul ocupației, au fost executați sau deportați peste 100 de preoți! Numai în localitatea Volintiri, jud. Cetatea Albă, au fost executați de către agenții NKVD 16 preoți. În perioada stăpânirii sovietice, se desfăşura o intensă propagandă antireligioasă. Bisericile erau supuse la plata unor impozite exagerate, în cazul neachitării la timp a sumelor stabilite de autorităţi lăcaşurile sfinte erau închise şi transformate în magazii, săli de spectacole, cazărmi, grajduri sau chiar closete, cum a fost cazul unor biserici din Hotin şi Ismail.
Preoţii rămaşi sub stăpânirea sovietică erau şi ei supuşi la plata impozitelor. Erau obligaţi să îndeplinească tot felul de munci degradante, erau umiliţi, bătuţi, deportaţi şi chiar omorâţi. Din cei 226 preoţi din Eparhia Hotinului (județele Bălți, Hotin și Soroca), 17 au fost deportaţi. Au fost deportaţi şi 28 de cântăreţi de strană. În Foaia eparhială, Episcopia Hotinului, nr. 3 din 1941, era publicată lista celor 17 parohii vacante prin deportarea preoţilor titulari, dar și opt parohii vacante prin decesul preoților.
Erau condamnați pe motive politice, pentru apartenența la vreun partid din perioada interbelică, pentru ,,agitație antisovietică”, pentru încercarea de a se repatria sau pentru neachitarea către stat a impozitelor stabilite. Mulți au fost arestați și condamnați la ani grei de temniță, de unde nu s-au mai întors, omorâți fără judecată sau exterminați prin muncă silnică. Printre ei a fost și preotul-martir, ziaristul și scriitorul Vasile Țepordei din satul Cârpești, raionul Cantemir.
Viaţa religioasă după eliberarea Basarabiei a revenit la normal. Sub conducerea arhiereilor numiţi în funcţie, au început lucrările de refacere a bisericilor distruse de sovietici, s-au redeschis şcolile teologice, au reapărut periodicele bisericeşti. După 1944, însă, s-a revenit la situația din anii 1940-1941, impusă de regimul sovietic.
Protoiereu Ioan LISNIC
