Scrisă parcă şi mai la persoana întâi singular (nu atât solitar, cât solidar de data aceasta!), Creionul de tâmplărie, de Mircea Cărtărescu, Humanitas, 2020, este cartea cu idoli şi prieteni a celui mai în formă autor român contemporan, şi totodată un pomelnic cu vii şi cu morţi – câţiva apropiaţi (Madi Marin, Traian T. Coşovei, Mircea Nedelciu) – de-ai casei şi/sau din lumea largă. Nu neapărat exerciţii de admiraţie – mai degrabă mărturisire a „subiectivităţii umane, a căldurii animale”, de unde şi tonul confesiv & privirea ochi în ochi.
Cele o sută zece pagini ale compartimentului inaugural „Cum i-am cunoscut” m-au topit (pe câţiva i-am cunoscut la rându-mi, cu unii – Gheorghe Crăciun, de pildă – am fost prieten), aş fi tentat să citez baremi câte-o frază pentru fiecare din scriitorii evocaţi, unii mituri (Marin Preda, Gellu Naum, Virgil Mazilescu), alţii uitaţi pe nedrept (Florin Mugur), mare parte morţi prematur (Madi Marin, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, dar şi doi din cei patru autori ai Aer-ului cu diamante); din fericire, e loc şi pentru poeţi în viaţă, de-ar fi să-i amintesc doar pe Şerban Foarţă şi Andrei Codrescu. Altfel spus, dacă „opera artistului e cochilia sa”, pe Mircea Cărtărescu îl „interesează animalul care a secretat-o din sângele şi din carnea lui”, dorindu-şi să ştie „cum se purta, cum se mişca şi cum vorbea un autor pe care nu l-a[m] cunoscut”.
Partea a doua, şi care dă titlul cărţii, conţine câteva discursuri la primirea unor premii internaţionale & la lansarea romanului Solenoid & la decernarea titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Cluj, primele patru fiind tot atâtea profesiuni de credinţă – voi cita doar două, oarecum complementare: „Şi eu cred în cei pentru care scrisul e o religie practicată cu devoţiune, în singurătate, pentru propria ta bucurie şi construire de sine, nu un mijloc de-a câştiga un statut social, notorietate, bani şi glorie” şi, mai încolo, „Un om care scrie levitează deasupra minţii lui, o lasă să alege nestânjenită (…) În sensul acesta scrisul e o chestiune de credinţă”. (Mă opresc aici, pentru a nu transcrie întreg discursul „Creionul de tâmplărie”.)
Eseul despre Sabato, „Dante Alighieri al vremurilor noastre”, şi „Svetlana” (Cârstean, se-nţelege) sunt micile capodopere ale secţiunii a treia, „Gheaţă şi foc”, fără a uita totuşi de „Kira Kiralina sau aspiraţia spre absolut” şi „Chelbasan s-a făcut mare”.
…Preluând o imagine vehiculată frecvent de autorul nostru, se poate afirma că şi Mircea Cărtărescu scrie la fel cum melcul lasă o dâră argintie (pe alocuri, adevărate pagini de aur) – cu toată fiinţa.
31 august ’20
