Ei au căzut, dar nu au cedat nici o palmă de pământ din trupul țării
Odată Basarabia eliberată, la finele lunii iulie 1941, opoziția din România, reprezentată de Iuliu Maniu, s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată generalului Ion Antonescu, Maniu felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, considerând că o înaintare dincolo de Nistru înseamnă agresiune.
La 27 iulie, însă, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Dacă, până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din partea societății românești, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă trebuie să se meargă doar „până la Nistru sau până la victoria finală”. Iuliu Maniu declara că mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către Ardeal. Antonescu a hotărât să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului, astfel că el răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și încrederea în „justiția pe care Adolf Hitler o va face poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră”.
…Deși tot mai puține și mai lapidare, amintirile veteranilor de război, desprinse, cu diferite ocazii, impresionează până la lacrimi. Clipe emoționante, palpitante a retrăit, aici, la Cimitirul de Onoare de la Țiganca și Purice Mărioara, nepoata soldatului Tudorie Ioan, din comuna Piscu, județul Galați. Ani la rând am solicitat colaboratorilor Arhivelor militare informații, date despre bunelul drag. Cu regret, numele lui fusese „trunchiat” (din Tudorie, în Tudor!), din care cauză am tot bătut multe praguri, până am găsit adevărul. Aflând că bunelul său a căzut în luptă aici, în stufăriile Prutului, și osemintele lui sunt înhumate sub una din cele 143 de cruci memoriale, a sosit, la Țiganca, împreună cu soțul Purice Enache, fratele Tudorie Ionel cu soția Angelica, pentru a cinsti memoria bunelului erou, căzut aici, în luptele pentru Capul de pod Țiganca, în iunie 1941…
Cu ceva timp în urmă, am intrat în posesia unor amintiri inedite, mărturisite, cu ocazia sosirii, la Cimitirul Eroilor Români de la Țiganca, a unor voluntari din județul Galați. Aceștia ne-au povestit, cu lux de amănunte, despre faptele de vitejie ale militarilor români în luptele pentru Capul de pod Țiganca, în perioada 22 iunie – 10 iulie 1941, dar și în luptele ulterioare, în timpul Campaniei din Est. Este vorba despre militarii Regimentului 12 Infanterie, care s-au acoperit de glorie în încăierările pe viață și pe moarte cu trupele sovietice. Militarul în grad de soldat, Irimia Pantazi, născut în 1915, s-a aflat în prima linie din 22 iunie 1941, dând dovadă de curaj și bărbăție fără seamăn, fapt pentru care a fost decorat, la 5 noiembrie 1941, cu medalia „Bărbăție și Credință”. S-a aflat pe front până în aprilie 1942, când a fost rănit și internat într-un spital militar. După vindecare, este iarăși înrolat pe front. În perioada din 11 august 1942 și până la 5 februarie 1943, a participat la numeroase lupte cu inamicul. Pentru eroismul și sacrificiul de care a dat dovadă, a fost decorat cu înalta distincție – Medalia Spada, clasa a III-a…
De menționat că, în cel de-al Doilea Război Mondial, România a înregistrat peste 900.000 de morţi, răniţi, persoane dispărute, prizonieri. În prezent, mai sunt în viaţă câteva mii de veterani de război care s-au întors de pe front la casele lor, dornici de pace, de viață fără explozii și împușcături, dar cu o imensă durere în suflet pentru camarazii sortiți să rămână pe veci pe câmpul de luptă. Dar și spre a fi dovada vie a sacrificiului mult pătimitului nostru neam. Au rămas aceiași: viteji, curajoși, optimiști și cutezători, Acești bravi ostași ne-au învățat că „toate trec, /doar patria rămâne!”, că dragostea de țară nu se măsoară în vorbe alese, ci în fapte concrete. Au fost mulţi și au rămas puţini, acești veterani, cu tâmplele ninse, dar cu aceeași inimă mare, înflăcărată. Ei și-au făcut cu cinste datoria – față de Țară, de Tricolor! – atunci când patria și neamul au fost în primejdie, rămânând exemplu demn de urmat de către generații ce vin, ca o icoana vie a faptelor de arme ale oastei noastre române, de la Ștefan cel Mare încoace.
Îmi amintesc povestirile unei sătence, fiica lui moș Ion Rotaru. Ea ne relata că tatăl său a ajuns cu războiul până la Berlin. A fost rănit, contuzionat. A îndurat mari, grele chinuri după ce reveni acasă. Adeseori, prin somn, tresărea și, îngrozit, sărea din pat, alergând și strigând, speriat. Văzuse și îndurase lucruri greu de imaginat. Drumurile războiului au fost lungi, cu primejdii la tot pasul. Mărșăluiau zi și noapte, fără pic de răgaz, de li se umpleau bocancii cu sânge, în două cu apă.
Într-o nouă încăierare, a fost rănit: i s-a oprit un glonţ în omoplat, vătămându-i brațul, dar a scăpat cu viaţă. Inițial, camarazii de arme au crezut că e mort, dar, ajunși lângă el, au văzut că respiră. L-au dus la medic, care l-a pansat, l-a îngrijit.
Pe front, le povestea el copiilor și nepoților, am pierdut mulţi camarazi. Au fost omorâți: în tranșee, pe câmpii, râuri și lacuri, prin păduri, râpe și văgăuni. Am omorât şi noi, dar, recunoștea, trăgeam mai mult de frică, fiindcă, spunea, au și nemții părinți și copii… Așa-i la război: care pe care; nu tragi tu, te împușcă inamicul… Ce le dădea putere? Se gândeau la familie, la copii, soție, părinți, rude, la satul drag, adică, la țara natală…
Ion DOMENCO
