Considerată una dintre marile doamne ale aviaţiei româneşti, Nadia Russo a sfidat rigorile epocii sale pentru a-și vedea visele realizate. A fugit de revoluția din Rusia, a trecut printr-o căsnicie nereușită la Chișinău, ca la vârsta de 35 de ani să-și ia brevetul de pilot în România. Atrasă de zbor, după doi ani și-a mai realizat un vis – și-a cumpărat propriul avion, cu care a participat la un şir lung de competiţii în care a obţinut rezultate remarcabile. În cel de-al Doilea Război Mondial Nadia Russo a fost una din primele aviatoare ale Escadrilei Albe, cu care a salvat vieți de soldați români și germani.
Nadia Russo s-a născut la Tver, lângă Moscova, pe 17 iunie 1901, în familia generalului de cavalerie Evgheni Vasilievici Brjozovski. Era o veche familie aristocrată cu rădăcini în istoria Rusiei imperiale. A rămas orfană de mamă în 1912, iar în 1915, îi moare și tatăl pe front. După revoluția bolșevică, în 1918, ajutată de un fost subaltern al tatălui său, Nadia – însoțită de sora ei – reușește să fugă din Rusia care era răvășită de revoluție și se refugiază în Basarabia, care făcea parte din Regatul României. Câțiva ani mai târziu, în 1925, rudele din Chișinău la care locuia o căsătoresc cu un moșier basarabean, Alexandru (Sașa) Russo, nobil de viță veche, din celebrul neam Russo. Acesta era cu mult mai în vârsta decât ea, stăpânea întinse proprietăți funciare și ferme de oi.
Din 1932 până în 1934, Nadia frecventează cursurile pentru surori medicale organizate de Crucea Roșie la Chișinău. În aceeași perioada urmează și școala de arte. Într-o lume în care femeile încă nu aveam drept de vot, Nadia își ia destinul în propriile mâini: se desparte de Sașa Russo și vine la București, unde învață zborul la Școala de pilotaj „Mircea Cantacuzino”. Obține brevetul de pilot de gradul I și II și devine, astfel, titulara brevetului feminin cu numărul 9 din aviația română. După obţinerea brevetului, Nadia Russo şi-a mai îndeplinit un vis, acela de a avea propriul avion. În 1937 reușește să-și cumpere un avion personal, un Bucker 131 „Jungmann”, pe care îl înmatriculează YR-NAD. Jumătate din costul avionului a fost suportat de Ministerul Aerului.
Pe 28 iunie 1938 participă la un miting aerian la Chișinău, unde zboară cu avionul ei personal, abia cumpărat. În 1938, participă la Raliul Micii Antante, fiind singura concurentă care a parcurs cei 4000 de kilometri singură, fără însoţitor de zbor. Pentru performanţa obţinută la raliu, Regele Carol al II-lea i-a conferit Ordinul „Virtutea Aeronautică” de pace, clasa Crucea de Aur.
Vara anului 1940 îl va aduce la București, ca refugiat, pe fostul soț, Sașa Russo. În Basarabia pierduse tot. Și-a făcut apariția însoțit de o tânără rusoaică și au fost găzduiți amândoi de către Nadia. Cele două femei s-au împrietenit, iar Nadia a mers până acolo încât l-a îndemnat insistent pe fostul ei soț să se căsătorească cu fata cu care venise.
Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, Nadia Russo a făcut parte din Escadrila Albă. singura unitate cu avioane pilotate doar de femei, care a purtat însemnele Crucii Roșii și a avut ca misiune evacuarea răniților de pe front. Astfel a scos sute de răniți din spitalele de campanie de lângă Odesa și Stalingrad. Presa de peste Prut scrie că Nadia și colegele ei se bucurau de o mare popularitate, mai ales datorită fotoreportajelor de pe front, publicate în reviste românești și germane. De exemplu, într-un articol intitulat Escadrila Sanitară, publicat în anul 1943 al revistei Aripi Românești, Nadia este numită „basarabeanca de cea mai autentică și românească spiță”, deși originea ei rusească era cunoscută.
Activitatea aviatică a tinerelor femei trezește și recunoaștere din partea statului. Nadia Russo, ca și celelalte trei aviatoare din Escadrila Albă, este decorată cu Ordinul „Virtutea Aeronautică”. Participa, în continuare, la campania Odessei, până în noiembrie, zburând de pe aerodromul Tighina până aproape de linia frontului, la punctele de unde prelua răniții pentru a-i transporta înapoi la spitalele militare de la Tighina sau direct la București. În mai 1943 Nadia se retrage de pe front din motive de sanatate.
După război, în ciuda meritelor sale recunoscute, Nadia Russo a fost arestată şi condamnată în la şapte ani de închisoare. Din 1957 a fost impusă să stea cinci ani domiciliu obligatoriu în Lăteşti (Bărăgan). Aici l-a cunoscut și pe viitorul ei soţ – Gheorghe Bossie, care era mai tânăr cu zece ani.
În 1962 a scăpat de domiciliul obligatoriu și a colindat România în căutarea unui post de lucru. S-a angajat la Buftea, la o fabrică de ambalaj. În 1986 moare soțul ei. Fără de pensie, Nadia Russo își petrece ultimii ani din viață în sărăcie. Bolnavă de amnezie, trece în neființă la 22 ianuarie 1988.
Scriitorul și cercetătorul Iurie Colesnic menționează că în Chişinău, una dintre străzi (fosta Raskova), situată în sectorul Râşcani, îi poartă astăzi numele. Locul n-a fost ales întâmplător, aici pe vremuri era aerodromul Chişinăului şi Nadia aterizase aici de mai multe ori vizitând Basarabia.
Sursa: Wikipedia, Adevarul.ro, Iurie Colesnic
