Când se vor unifica cele două tabere opuse din Moldova, iar aleșii poporului vor iniția dialogul de conciliere. Doctorul în istorie, Andrei Cușco: Cele două sărbători marcate pe 9 mai nu trebuie să fie antagonice, ele marchează același lucru

Republica Moldova continuă să fie un teren împărțit în două tabere, în care ideile polarizate, reflectate prin prisma actanților care fie cred că viitorul țării este legat de Uniunea Europeană și putem să atingem un nivel de prosperitate numai după ce intrăm în UE, fie văd viitorul Moldovei legat de Rusia, nu au facilitat nicidecum calea de orientare a politicii externe. Discursul mnemonic, așa cum a fost promovat în Occident, pare a fi foarte îndepărtat de Moldova și doar prin prisma generației viitoare, țara noastră ar putea reuși să asimileze ambele fațete ale celui de-Al Doilea Răboi Mondial și consecințele sale asupra pământului basareabean. Asta ne-a povestit doctorul în istorie Andrei Cușco, într-un scurt interviu pentru UNIMEDIA, menționând că se arată foarte pesimist în privința orientării politicii externe a Republicii Moldova și că oamenii simpli sunt disponibili pentru inițierea unui dialog, în contextul în care elitele politice nu își doresc să cultive o gândire analitică față de victoria din 1945.

Foto: https://moldova.europalibera.org/

În Vest, până în anii 90 și după aceea, memoria războiului s-a centrat pe natura nazismului și holocaust. În Europa de Est nu putea fi acceptată imediat, iar narațiune este că o ocupație, cea nazistă, a fost înlocuită cu cea sovietică și atunci, în această regiune a continentului s-a pus accent pe victimizarea națională. Cum ați defini „victimizarea națională” și cum s-a reflectat asupra Vestului, unde de altfel este situată și RM?

În occident, memoria războiului se concentrează pe două aspecte fundamentale: în primul rând experiența holocaustului și în al doilea rând natura regimului nazist. Evident acolo principala problemă este centrată pe Germania, rolul lui Hitler, și mai puțin pe alți actori din regiuni, să zicem rezistența franceză. Pe când în Europa de Est este vorba despre o cu totul altă experiență a războiului, pentru că în primul rând, această ocupație nazistă sau de multe ori, alianță cu naziștii, cum a fost în cazul României sau Slovaciei, a fost urmată de o cu totul altă ocupație, cea sovietică. Deci, există o traumă dublă, experiență dublă a impunerii unei autorități din afară, sau a colaborării cu autorități din afară. Și aici apare problema victimizării naționale, pentru că aceste națiuni au fost victime duble, în unele cazuri cum au fost polonezii, sau cum a fost în cazul românilor, au schimbat taberele în război și au fost oricum supuse acestei ocupații străine după 1944. Reprezentanții aceleiași comunități naționale puteau fi la un moment dat în timpul războiului colaboraționiști ai naziștilor și după asta victime, fie a naziștilor, fie a sovieticilor. De aceea, în Europa de Est s-a pus accentul pe memoria propriului trecut traumatic al acestei națiuni, fiindcă altfel era foarte incomod, greu să explici cum e posibil ca poporul tău să fie în același timp și făptuitor și chiar uneori călău și victimă și atunci, în anii 90, s-a mers pe această linie - toți sunt victime. Iată aici este o diferență fundamentală față de ceea ce se întâmplă în Occident, unde Germania și-a asumat vina pentru a fi produs regimul nazist, mai ales pentru a fi organizat holocaustul, austriecii mult mai greu, dar și ei și-au asumat această vină, pe când în estul Europei este mult mai greu să faci acest lucru, pentru că trebuie să te distanțezi de câteva memorii ale războiului. De aici rezultă acea complexitate mult mai mare a cazului est-european.

Totuși, elitele politice din țări precum Polonia, Cehia, Ungaria, aceleași țări baltice au reușit să ajungă la un consens. Regimul nazist, dar și cel comunist a fost criticat. Această coeziune la nivel de societate a făcut ca aceste țări să-și aleagă mai ușor orientarea politicii externe. Republica Moldova când va reuși să ajungă la un astfel de consens?

Eu aș fi destul de pesimist în sensul acesta. Cred că mai avem foarte mult până să ajungem la o interpretare echilibrată a acestui trecut, pentru că este vorba despre faptul că de multe ori atunci când se are în vedere această comparație dintre nazist și comunist, ea se interpretează de ambele tabere ca o egalitate, ca o identitate. Aceste regimuri nu erau aceleași ca natură și atunci când comparăm aceste două genuri de regim, de multe ori există tentația de spune că erau la fel de rele. Aici este un prim pericol, pentru că orice comparație nu presupune o egalizare, că Hitler era egal cu Stalin. Orice comparare presupune o analiză foarte minuțioasă a ceea ce au similar și diferit. Evident că un astfel de mesaj este destul de greu de transmis din nou publicului larg și asta s-a încercat să se facă în Occident. Cum spunea premierul polonez în acea întâlnire cu Putin în 2009, când s-a încercat o apropiere între persepctiva rusă și cea poloneză, armata roșie a pus eliberarea într-un fel de nazism, dar el nu a putut să aducă libertate Europei de est, pentru că ea însăși, armata roșie nu era liberă, făcând parte dintr-un regim totalitar.

Aici este esența perspectivei care se propagă în Occident, în estul Europei, din păcate, cazul Ucrainei și nu doar, această comparație dinte comunist și nazist s-a transformat într-o egalitate între cele două regimuri. Aici este pericolul de a spune că Uniunea Sovietică este la fel de vinovată ca Germania în declanșarea Războiului Doi Mondial. Uniunea Sovietică a contribuit la stabilizarea echilibrului european, a contribuit la împărțirea și împăciuirea agresorului, dar cum a subliniat ministrul de Externe german, într-un articol recent, este periculos să spunem că orice altă țară, fie din UE sau alta este la fel de vinovată ca Germania nazistă în declanșarea războiului, pentru că este foarte clar că totuși agresorul a fost Hitler în aceste circumstanțe istorice concrete. Nu este deloc ușor să explici oamenilor și să transmiți mesajul că trebuie să disociem clar care a fost realitatea acelui moment, și anume că Germania a început războiul, și care a fost rolul altor actori. Evident că rolul Uniunii Sovietice fost unul destul de problematic, în august-septembrie 1939.

Problema este că în RM este foarte greu de a reconcilia aceste două narațiuni, două povestiri despre trecut, una este povestirea învingătorilor, o alta este cea a veteranilor armatei române sau a celor au luptat pe ambele blocuri, și este complet marginalizată sau scoasă din această narațiune. Și aici este toată problemă. Nu văd, deocamdată, cum această narațiune, această povestire foarte triumfalistă practicată de Rusia și de cei care se consideră parte a lumii ruse poate fi reconciliată cu povestea mult mai nuanțată și complicată a acestei populații din regiunea respectivă a Basarabiei, care în niciun caz nu s-au simțit eroi, ci în cel mai bun caz - victime sau participanți pasivi, sau oameni cărora li s-a refuzat recunoșterea participării la război. Și atunci este foarte greu să se găsească un consens, cel puțin pentru o generație se va continua acest război al memoriei.

Care ar fi rolul tinerilor din ziua de astăzi în acest proces?

Deși am văzut câteva semnale din partea tinerilor, s-ar putea ca generația tânără, care este mult mai pragmatică și va percepe războiul mai mult ca o realitate vie, nici măcar ca pe o realitate vie, ci ca pe o experiență pe care ei nu au trăit-o nici măcar emoțional, s-ar putea ca tinerii paradoxal să formuleze premisele pentru un dialog, dar asta doar în cazul în care la nivel politic, statului se va formla o politică de impăcare, de depășire a trecutului, de inițiere a unui dialog, și nici într-un caz ceea ce vedem noi acum, pe 9 mai.

Genarația noua este, la rândul ei, împărțită în tabere, cei care ies în evidență sunt tinerii absolut dezinteresați și care au priorități mai importante decât istoria cu toate fațetele sale și cei care spun că poartă cu mândrie panglica Sfântului Gheorghe. Cum ar putea ei să găseacă echilibrul în societate și să faciliteze acel dialog?

Trebuie să îi facă pe tineri să vadă ambele fațete ale poveștii. Să nu uităm că există memoria familială, care de multe este absolut diferită de memoria impusă de sus, de stat. Și aici mulți dintre tineri, cei care poartă panglica, se simt parte a acestei lumi ruse, pentru că așa au învățat ei în familie și asta este o tradiție transmisă din generație în generație. Atunci ce facem cu ei? Evident, nu putem să îi forțăm să renunțe la identificarea lor și la aminitirile lor, singurul lucru pe care noi putem să îl facem, ca și în cazul celor care se identifică cu armata română, este să îi confruntăm cu aceste viziuni incomode pentru ei ale trecutului și să le spunem că ceea ce cred ei că este adevărul absolut este o parte a adevărului, dar nici nu este fals și trebuie să vadă și adevărul celorlalți. Dar pentru asta evident trebuie să îi interesăm pe tineri de faptul trecut și asta este cu adevărat o provocare, pentru că din păcate, tinerii gândesc de multe ori în termenii unor jocuri video, de exemplu, unde este foarte clar cine este băiatul rău și cine este băiatul bun. Istoria nu funcționează decât foarte rar așa, și atunci poate ar trebui să le explicăm prin anumite texte, memorii, cu care ei ar putea intra mai ușor în contact, nu prin argumente foarte complicate, pentru că acolo îi pierdem imediat. Să le explicăm ce ar însemna de fapt pentru această zonă războiul și să îi facem să înțeleagă că dincolo de aceste povești, pe care le spune statul, au existat oameni reali, strămoși lor sau cei cu care ei se pot asocia. Acestea sunt sfaturi foarte generale, dar nu văd cum alftel am putea să îi facem să își dea seama că istoria totuși contează, mai ales pentru a avea o gândire proprie, care nu este neapărat subordonată statului și nu acceptă așa ușor tot ceea ce se întâmplă de sus.

Atunci care este rolul elitelor politice, ar trebui își dorească, în primul rând, abordeze războiul într-o astfel de manieră?

Bănuiesc că la nivel cotidian, ar exista o disponibilitate a unui dialog, cel puțin a generațiilor care nu au avut această experiență directă și care percep războiul ca pe o poveste, fie ea tristă, fie ea tragică, fie ea triumfală. Deci, acolo s-ar putea iniția o conversație, doar în măsura în care factorul politic va crea atmosfera necesară. Iar atunci când vedem că se comemorează doar o singură versiune a semnificație războiului, eu nu minimalizez în niciun fel importanța victoriei împotriva nazismului, și victorie inclusiv a armatei sovietice, acesta este un fapt despre care trebuie să vorbim. Problema este cum se interpretează impactul, consecințele războilui pentru noi, cei de aici. Cum să spui că noi suntem parte din învingători, când majoritatea populației din această regiune nu are o astfel de experiență, asta trebuie să înțeleagă guvernanții noștri, că trebuie să le dăm posiblitatea să se exprime și celorlalți, să fie creată o platformă și atunci să înceapă o dezatere civilizată și echilibrată. Deocamdată nu văd așa situație.

Ce facem cu Ziua Victoriei și Ziua Europei? Marcăm doar o zi, renunțăm la ambele?

Trebuie să înțelegem două lucruri. Primul - pentru Occident 9 mai nu are nici pe departe această semnificație dublă, din simplul motiv că ei sărbătoresc victoria pe 8 mai, și atunci în Occident nu există această suprapunere a celor două zile. De ce s-a făcut alegerea de a sărbători Ziua Europei pe 9 mai? Pentru că asta a fost ziua în care a fost făcută această faimoasă declarație a ministrului de Externe francez Robert Schuman, în 1950, care nu avea, de fapt, nicio tangență directă cu victoria în război. Avea, desigur, o legătură indirectă, pentru că el vedea în proiectul european în primul rând o posibilitate de a încheia odată și pentru totdeauna războaiele în Europa. Aici ar trebui o dezbatere largă, eu m-aș gândi, de exemplu, la sărbătorirea a două zile consecutiv, 8-9 mai, sau 9-10 mai, și să îl lăsăm pe fiecare să sărbătorească ceea ce vrea în ziua aceasta. O altă posibilitate ar fi să sărbătorim Ziua Europei pe 5 mai, dar eu nu cred că asta rezolvă în sine această dilemă identitară, sau de apartenență la un anumit vector geopolitic, pentru că oricum se vor găsi discursuri antagonice, care vor spune că trebuie să sărbătorim doar un singur lucru. Evident că așa ceva nu este posibil în RM, unde societatea este profund polarizată. În niciun caz nu ar trebuit să renunțăm la una din ele. De fapt, miza aici este tocmai de a face publicul larg să înțeleagă că nu este vorba despre două sărbători exclusive și reciproc antagonice. Ar trebui să educăm publicul în sensul în care cele două sărbători nu trebuie să fie antagonice, pentru că ele sărbătoresc același lucru, unitatea europeană nu ar fi fost posibilă fără victoria asupra nazismului.


Pub