Ea este Aneta. Mișcă munții din loc în numele iubirii și nu glumesc. Vă veți convinge singuri. Iar el este Cristian, de o calmitate și răbdare desăvârșită. Sunt ca Nordul și Sudul și se întâlnesc la Ecuator. Absolut diferiți, dar atât de indispensabili unul altuia. Acest text este despre cum iubirea lor a trăit la distanță pe timp de pandemie.
Cu toții am obosit enorm să auzim cuvintele legate de această pandemie care ne-a dat viețile peste cap. Toate activitățile noastre au fost lăsate cumva în urma noastră și ne tot repetăm în gând: „Eram fericiți și nu știam…”.
S-ar părea că doar dragostea rezistă pe timp de „ciumă”, dar nimeni de fapt nu știe ce se află în spatele unei relații care a înfruntat distanța, autoizolarea și dorul de a vedea, dar de a nu te putea atinge. Mă tem, deși sper că nu ne vom transfera relațiile noastre de dragoste pe platformele online. Nu vom deveni „studenții iubirii” la seminare de pe Zoom, iar dacă totuși vom întâlni dificultăți în ale „așteptării” și depășirii… să fie doar ca povestea asta.
Acest text e despre dragoste în carantină, despre cum să lupți cu morile de vânt și cum să reușești să aduci dragostea acasă.
„Povestea noastră a început acum doi ani și aproximativ două luni”
Ea este Aneta. Mișcă munții din loc în numele iubirii și nu glumesc. Vă veți convinge singuri. Iar el este Cristian, de o calmitate și răbdare desăvârșită. Sunt ca Nordul și Sudul și se întâlnesc la Ecuator. Absolut diferiți, dar atât de indispensabili unul altuia.
„Povestea noastră a început acum doi ani și aproximativ două luni. Era luna martie, când afară ieșea mai des soarele, când natura reînvia și pomii erau în floare. Atunci, cred eu, a înflorit și iubirea noastră.” Aneta povestește că nu a fost o dragoste în care pur și simplu într-o bună zi te trezești, ci mai degrabă o colaborare cu destinul.
„Nu a fost dragoste la prima vedere, nu a fost o întâmplare ca în filme sau oricare alt tip de întâlnire, pur și simplu ne vedeam des prin orășel și el mă urmărea pe Instagram. Trebuie să-i mulțumesc acestei aplicații pentru faptul că a contribuit la relația noastră. Dacă nu era ea, poate nici nu ne-am fi întâlnit. Totuși, eu cred în destin și sufletele pereche, din acest motiv sunt sigură că am fost făcuți unul pentru altul.”
Începuturile sunt mereu cele mai dulci, iar în ele de regulă se pune cel mai mare aport emoțional. E la fel cum ai construi o casă, cea mai mare atenție mai întâi de toate se acordă temeliei. Dar ce se întâmplă atunci când o relație se mai și formează la distanță?
„Relația noastră, la fel ca a multor cupluri, a trecut prin greutăți și încercări. Sunt sigură că nu este posibil ca într-o relație să nu existe certuri și neînțelegeri, pentru că după aceste momente înțelegi că chiar îți este dragă acea persoană. Pe lângă certuri, am avut de suferit din cauza relației la distanță. Acesta este unul dintre coșmarurile mele, pentru că să nu fii alături de persoana iubită, să nu o poți atinge, cuprinde sau săruta este cel mai absurd lucru. Dar cred că dragostea le învinge pe toate. Cel puțin așa a fost și este în cazul nostru.”
Monstrul nouăsprezece fără chip pe nume COVID a cam adaptat regulile „jocului vieții”
„… iar noi, dorind sau nu asta, ne-am conformat.”
„Pandemia, care ne-a blocat pe toți în case, mi-a transformat câteva săptămâni din viață într-un ocean de stres. Din cauza faptului că în lume apăreau tot mai multe victime cauzate de COVID-19, apoi au apărut câteva și la noi, iar după au început a se închide punctele vamale și aeroportul, trăiam zi de zi cu frica aceea că nu îl voi revedea curând. Plecase în Marea Britanie în ianuarie, iar la sfârșit de martie trebuia să vină acasă. Exact pe 17 martie, în ziua când avea bilet spre mine, toate zborurile spre și din Moldova erau sistate. Lacrimi, stres, durere, tristețe, dar am rezistat. El îmi spunea mereu că «totul va fi bine. Sunt sigur» și eu l-am crezut. Sunt sigură că într-un cuplu este vitală încrederea reciprocă și răbdarea. El are și răbdare și încredere, eu am doar încredere, căci răbdătoare nu sunt.
După ce a aflat că nu poate zbura acasă, și-a luat bilet la o companie care asigura oamenii că pe 1 aprilie va fi zbor spre Moldova. 1 aprilie – ziua glumelor, așa a făcut și acea companie cu noi. A glumit cu doi copii îndrăgostiți. Noi am sperat, dar de zburat, el nu a mai zburat. Apoi, văzând situația în care ne-am pomenit, mi-am adunat toată puterea și am început să caut metode ca să îl aduc aici, lângă mine. Am căutat pe internet, mi-am contactat prietenii, chiar și postări pe Facebook și pe Instagram am făcut cu scopul de a cere ajutorul cunoscuților mei din mediul online. El, mama, sora mea, tatăl meu îmi spuneau că neapărat voi găsi o cale și mereu mă motivau, nu mă lăsau să plâng sau să sufăr, ci îmi dădeau speranțe și puteri. Vă iubesc și vă mulțumesc.”
Solidaritatea online încă o dată evidențiază că oamenii pot fi uniți nu doar în viața reală, iar atunci când ei devin parte din „tristețea” ta, când simți o mână pe umăr, parcă totul devine mai ușor de „digerat”, mai simplu de suportat…
„Amicii din mediul online îmi trimiteau mesaje de încurajare și chiar m-au ajutat să găsesc metode ca să îl reîntorc pe Cristi acasă. Desigur, au fost și oameni care îmi spuneau că el nu trebuie să vină acasă, trebuie sa fie responsabil și să stea acolo. Dacă era acel om în fața mea și eu aveam o armă, la sigur apăsam pe trăgaci, cu toate că nu sunt un om rău.
Totuși, eram sigură că din orice situație penibilă există o ieșire. Cineva mi-a spus despre un zbor charter din Londra spre Chișinău. Am telefonat de vreo zece ori la aeroport, niciun răspuns, apoi am cautat compania care organiza charterul, datorită unei prietene de-ale mele – Iana – și am găsit o cale. Credeam ca asta e – va veni acuși acasă. Dar, ironia sorții – nu primise salariul și el nu avea bani ca să achite acel zbor. Eram supărată pe el și pe destin din cauza faptului că mă temeam să nu rămână printre străini, lipsit de grija celor dragi și, mai ales, fără bani.”
Printre greutăți spre „casă”
În continuare, veți citi despre un alt traseu al dragostei. Despre un traseu în care nimic nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost răbdare…
„Mai târziu, cineva mi-a recomandat să zboare din capitala Marii Britanii spre București, iar de acolo cu transportul terestru. Aceasta și a fost unica metodă ca să-l aduc acasă. Am început să telefonez la ambasada română pentru informații, la Ministerul de Externe, la Poliția de Frontiera și mereu verificam site-ul online al Ambasadei Moldovei în Marea Britanie și în România pentru a mă asigura că totul este bine și că zborul va avea loc. Unele instituții de stat au fost responsabile, de exemplu Poliția de Frontieră și Ambasada României la Chișinău, și mi-au sugerat detaliile de care avem nevoie. Le mulțumesc din suflet!
Apoi, pe 31 martie, Cristi a decolat din Londra și a aterizat în București. Am primit apelul lui și mi-a spus că este bine și că în zece ore va fi acasă… În acel moment eram fericită, plângeam de bucurie și am simțit cum acea greutate din suflet și din imaginația mea a dispărut. Pe lângă faptul că mereu speram și căutam metode cum să ajungă acasă persoana pe care o iubeam cu tot sufletul, mă rugam lui Dumnezeu și eram sigură că el o să mă ajute. Chiar mi-a fost alături atunci când îmi era greu. Mulțumesc, Doamne!”
Două săptămâni de „ești aproape, dar de neatins”…
„Pe 1 aprilie, el a călcat pragul ușii sale. A început perioada de autoizolare și el a fost cel care a respectat-o perfect. Era greu ca timp de 14 zile să nu-l pot atinge, cuprinde sau săruta, dar am reușit. Eu îl susțineam moral, îl încurajam și îi promiteam că aceste două săptămâni vor trece repede. Între timp, eu veneam să-i aduc ceva dulcișor și bunișor (de alimente vorbesc) și le lăsam la ușă, iar după, el le lua. De câteva ori, am făcut întâlniri pe la geam, el – în casă, eu – afară. Și eram mulțumită și fericită că îl văd cu ochii mei, în fața mea și în casa sa. Probabil asta este fericire: să-i ai alături pe cei pe care îi iubești până la lacrimi și să-i poți atinge și simți…
Au trecut acele 14 zile de autoizolare. În capul meu, tot îmi făceam scene despre cum va fi prima noastră întâlnire normală după trei luni de depărtare și două săptămâni de întâlniri scurte. A fost simplu: ne-am întâlnit, l-am sărutat cu toată inima și l-am cuprins. I-am mai șoptit la ureche că «nu te mai duci nicăieri fără mine. Să știi».”
Final fericit chiar și sub „mâna” lui COVID?
„Acum suntem împreună și sunt liniștită. Stăm în aceeași casă, ne trezim în același pat, cinăm la aceeași masă și privim la același televizor, desigur, ținându-ne de mână. Acele momente dificile, acele lacrimi și nevoi au rămas în trecut, ca o amintire tristă, pe care nu am să o uit niciodată. Datorită ei, eu am înțeles că sunt și pot fi puternică, că orice greutate trece cu speranță și credință în Dumnezeu, că ai nevoie cu desăvârșire de familie și prieteni, dar cel mai bine am înțeles că niciun președinte, nicio companie de avioane și nicio pandemie nu este mai puternică decât dragostea adevărată… Oamenii care se iubesc pot trece și prin iad, citisem undeva. Abia acum am înțeles ce înseamnă cu adevărat aceste cuvinte. Make love, not war.”
Oricât de dificil ne-ar fi în unele situații, trebuie să ne reamintim nouă înșine un lucru: „Când nu mai pot, mai pot încă puțin”, iar celor care au rămas blocați departe unul de altul să găsească curaj pentru a-și da șansă la revedere, iar dorul să nu fie o pedeapsă, ci o dovadă de „vitejie” în numele iubirii.
Pentru cei care acum petrec tot timpul împreună și împart sunetul aceluiași ceas, psihologul Dorina Vasilache vine cu următorul îndemn:
„Pe perioada carantinei, cuplurile au avut mari bătăi de cap, deoarece a te afla în același spațiu timp de 24 de ore este o adevărată provocare. Multe dintre cupluri au realizat că nu se cunosc suficient, nu se suportă mai mult de câteva ore și de aici au început multe artificii. Recomandări ar fi multe, însă ar putea începe prin a-și oferi spațiu, dacă nu fizic, măcar psihologic. Chiar dacă sunt nevoiți să stea în aceeași casă, să facă un regim al zilei și să nu se deranjeze reciproc. Să stabilească niște reguli de conduită, cine și cât stă la baie dimineața, cine gătește, nivelul de zgomot de la TV, muzică, volumul vocii dacă se fac conferințe. Dacă unul dintre parteneri vrea să iasă singur afară, să explice de ce singur, iar celălalt să înțeleagă corect și să nu își facă scenarii groaznice. În această perioadă, este foarte important să ne oferim unul celuilalt spațiu suficient, pentru a nu ne sufoca. Dragostea poate fi oricât de mare, însă spațiul este indispensabil.”
Autoare: Ilinca Televca
Foto: arhiva personală
