În prezent, avem libertatea să intrăm în biserică, să îngenunchem în fața icoanelor și să ne rugăm oricărui dumnezeu, libertate pe care nu o conștientizăm deplin și o luăm drept firească noi toți cei care ne-am născut după căderea sistemului comunist, fără a înțelege de ce bunicii noștri țin atât de mult la credință. Eugenia Crețu, jurnalistă de la Radio Europa Liberă, autoare de documentare în cadrul emisiunii „Pur și Simplu”, realizată de Radio Europa Liberă și difuzată la postul public de televiziune Moldova 1, cercetează perioada represiunilor comuniste, inclusiv cele legate de deportările din cauza credinței. Eugenia ne spune despre discuțiile cu eroii reportajelor, cât de deschise sunt persoanele represate din cauza religiei să vorbească despre greutățile prin care au trecut, ce descoperiri a făcut pentru sine și care sunt cele mai importante concluzii pe care a reușit să le desprindă.
De ce comunismul a încercat să elimine orice formă de credință în Dumnezeu din mintea și sufletul „omului nou”? În prezent, avem libertatea să polemizăm în legătură cu importanța laturii spirituale a bunicilor noștri și pericolul regăsit de comuniști în aceasta, să depanăm firele trecutului și să cercetăm dacă religia a fost o metodă de rezistență anticomunistă sau o formă de colaborare cu regimul. În cadrul celei de-a doua ediții a proiectului „AntiNostalgia – Privind spre viitor” realizat de Radio Europa Liberă, invitații au vorbit despre credința pe timp de comunism.
– Perioada represiunilor e o pagină neagră în istoria țării noastre și nu doar. Oamenii erau deportați din varii motive și li se făceau dosare de sute de foi peste noapte. Ce te-a motivat să cercetezi în materialele pe care le faci anume această perioadă?
– Mă pasionează istoria în general. În cei cinci ani de când sunt autoare de documentare la Radio Europa Liberă, am realizat multe materiale despre evenimente din trecut și nu doar despre represiunile comuniste. De exemplu, am o serie de filme despre Holocaustul din Basarabia. Trebuie să recunosc însă că acest interes pentru istorie nu mi se trage din școală. Elevă fiind, am învățat mai multe despre Egiptul Antic decât despre războaiele, masacrele, deportările, foametea, colectivizarea sau epidemiile care au avut loc aici, în Moldova. Documentând astfel de subiecte, am înțeles că mulți dintre noi nu știu elementar ce s-a întâmplat în localitatea lor, pe strada lor sau în casa în care locuiesc. Or, pentru mine acum istoria pornește tocmai de la familia mea: de la povestea străbunicului condamnat la zece ani de gulag și dispărut fără veste, a bunicului care a făcut armata la români și a luptat pe front de partea sovieticilor, a bunicii care a supraviețuit tifosului sau a mamei care, lucrând la Calea Ferată, aducea cu trenul, în vagonul de bagaje, sicrie de zinc din Afganistan. Pentru că istoria nu este doar despre date, cifre, personaje celebre și puncte pe hartă. Este în primul rând despre oameni. Asta încerc să fac de fapt – să descopăr poveștile acestor oameni datorită cărora astăzi suntem cine suntem.
– Persecutările din cauza religiei au afectat mult moldovenii care erau în mare măsură ortodocși. De ce crezi că este necesar în prezent să discutăm despre evenimentele din trecutul țării noastre?
– Pentru că un om care nu-și cunoaște trecutul este ca un copac fără rădăcini. Pentru că nu poți să știi cine ești și încotro te îndrepți dacă nu ai idee de unde vii. Ca să înțelegem, bunăoară, de ce bunicii noștri mănâncă firimiturile strânse de pe masă, de ce părinții noștri nu s-au cununat în biserică, de ce unchiul crede că „înainte era mai bine”, iar mătușa încă scrie cu litere chirilice. Când am citit dosarul străbunicului meu condamnat pe nedrept, am plâns o zi întreagă. A fost dureros, dar revelator. Ca și cum l-aș fi cunoscut pe acest înaintaș al meu, pe care nu l-am văzut nici măcar în poze. Sunt convinsă că astfel de istorii există aproape în fiecare familie din Moldova și cred că este nevoie să le cunoaștem, chiar dacă există riscul să găsim în încrengăturile noastre genealogice și turnători sau călăi. Pentru că acesta este adevărul de care nu ne putem, oricum, ascunde. Pentru că adevărul eliberează.
– Cum găsești personajele pentru materialele tale?
– Personajele, după cum spuneam, se găsesc, practic, în orice familie, în orice localitate. Perioada sovietică nu este chiar atât de îndepărtată și foarte mulți martori ai acelor vremuri sunt încă în viață. Tocmai de aceea cred că noi, jurnaliștii, ar trebui să ne facem timp să-i descoasem, să-i ascultăm și să le scoatem la lumină istoriile durute. Colaborez desigur cu istorici și cercetători care s-au aplecat asupra dosarelor și, în multele ore petrecute în arhive, au descoperit destine zguduitoare. Despre familii despărțite de război, despre mame care au mâncat cadavrele copiilor lor pe vremea foametei, despre primari împușcați, despre preoți uciși mișelește și mutilați, despre gropi comune cu sute de evrei, despre culte întregi exilate într-o singură noapte sau despre subsoluri transformate în temnițe și camere de tortură. Apelez, de asemenea, la asociații ale foștilor deportați și deținuți politici, ale supraviețuitorilor ghetourilor și lagărelor de concentrare, ale „lichidatorilor” de la Cernobîl sau ale veteranilor războiului din Afganistan, la diverse comunități religioase și alte organizații în funcție de subiectul pe care îl documentez.
– Cât de receptive sunt persoanele să vorbească despre greutățile prin care au trecut?
– Probabil că, la început, majoritatea dintre ei s-au temut să povestească prin ce-au trecut și au vorbit despre asta doar în șoaptă, în bucătărie, cu apropiații lor. Rănile erau încă proaspete, frica era încă în sânge. Puterile s-au perindat de atâtea ori pe aceste plaiuri, încât oamenii nu știau în cine pot avea încredere și dacă ulterior cuvintele nu se vor întoarce împotriva lor. Acum însă, sunt dornici de a-și depăna poveștile, mai ales că sunt în vârstă și nu mai au ce pierde, cel puțin cei pe care i-am întâlnit eu. De exemplu, bărbatul care a apărut în filmul despre deportarea martorilor lui Iehova mă sună în fiecare an pe 1 aprilie să-mi spună că exact la această oră era în marfarul care pornise din gara Dondușeni. Știu, de asemenea, foști deportați care scriu cărți despre copilăria grea petrecută în taigaua siberiană și se chinuiesc să le vândă. Pe de altă parte, o colegă a filmat mărturia unui bărbat care a mers din casă în casă împreună cu soldații sovietici atunci când au fost ridicați consătenii lui. Fost profesor de istorie, omul și-a făcut mea culpa la bătrânețe. Plângea. A murit anul trecut și, bănuiesc eu, avea sufletul împăcat.
– Ce descoperiri ai făcut pentru tine în urma discuțiilor cu persoanele care „luptau” contra sistemului prin intermediul credinței?
– După mine, cei mai mulți dintre ei n-au înfruntat sistemul în mod deliberat, ci, mai degrabă, regimul i-a hăituit, iar ei i-au rezistat. Au câștigat supraviețuind și păstrându-și convingerile și valorile. Credeau sincer că nu fac niciun rău și că dreptatea e de partea lor. Un pastor baptist care a făcut pușcărie pentru faptul că tipărea pe ascuns literatură religioasă mi-a povestit că i-a rugat pe anchetatorii lui să-i arate măcar un pasaj biblic unde e profanat statul sovietic, așa cum i se incrimina. „Nu-s în Evanghelie cuvinte care să pângărească statul. Niciun stat, nu că sovietic”, mi-a spus el.
– Cum crezi, de ce, în pofida faptului că erau prigoniți, oamenii continuau să creadă, să meargă pe ascuns la biserici, să tipărească cărți sfinte în subsoluri?
– Cred că asta ar trebui să-i întrebăm de fapt pe ei. Bănuiesc că aceste credințe, tradiții și practici moștenite de la părinții și bunicii lor le erau mult mai familiare decât noua „religie” pe care încerca regimul să le-o impună. Și, în același timp, probabil, credința i-a ajutat să reziste în vremuri grele și le-a dat speranță.
– Cum au afectat persecutările credința oamenilor?
– Cei pe care i-am filmat mi-au spus că aceste încercări le-au întărit credința, i-au călit. Fiind în exil, au continuat să se adune ca să cânte, să se roage și să discute. Pentru martorii lui Iehova, de exemplu, persecuțiile au durat până în 1989, dar au avut un efect invers celui scontat de autorităţile sovietice. Deportaţii şi-au răspândit credinţa până dincolo de Munţii Ural şi dintr-un mic cult exotic a crescut o organizaţie unională. Din păcate, adepții acestei confesiuni sunt și astăzi supuși represiunilor în Federația Rusă.
– Care ar fi cele mai importante concluzii pe care le-ai desprins realizând astfel de materiale?
– În primul rând, mi-am dat seama cât de norocoși suntem să trăim în vremuri când putem să credem și să ne rugăm oricărui dumnezeu dorim, fie și unuia inventat de noi înșine, ori să nu credem deloc. Cred că majoritatea tinerilor de azi nici măcar nu-și pot imagina că, dacă s-ar fi născut mai devreme, n-ar fi avut multe lucruri care astăzi li se par atât de firești. Că n-ar fi putut, bunăoară, să poarte blugi, să asculte muzică rock, să meargă peste hotare la odihnă, la studii sau la muncă, să intre într-o biserică, să citească anumiți autori, să critice conducătorii țării, să participe la marșuri de protest ș.a.m.d. Sunt libertăți pe care le avem astăzi și pe care, din păcate, nu știm întotdeauna să le prețuim. Tocmai pentru că nu ne cunoaștem trecutul.
###
Vedeți cea de-a doua dezbatere, „Religia între disidență, represiune, ilegalitate și exil”, organizată de Radio Europa Liberă în cadrul noului sezon al proiectului multimedia „AntiNostalgia – Privind spre viitor” pe pagina de Facebook a evenimentului.
