Trofimaș nu a fost un copil planificat. De fapt, foarte puține lucruri legate de sarcina Ecaterinei au fost planificate sau au mers conform planului. Când au aflat că așteaptă un copil, bucuria a fost nemărginită, pentru întreaga familie și pentru prietenii lor. Ecaterina și Andrian, un cuplu dintr-un sat din nordul Moldovei, abia așteptau să devină părinți.
Chiar de la început sarcina nu a fost ușoară. Ecaterina povestește că în primele trei luni „a dormit cuprinsă cu veceul”. Deși are 25 de ani și era la un pas de a deveni mamă, pentru ai săi tot mezina și bebelușul familiei era. Toți cei ai casei încercau să o ajute și să o protejeze, mai ales că avea și ceva probleme de sănătate, alergii și afecțiuni la rinichi. Comentariile și „ajutorul” veneau de peste tot. Mama Ecaterinei o avertiza să-și ia gândul de la nașterea naturală, în timp ce soră-sa mai mare, deși la câteva mii de kilometri distanță, îi spunea pe Skype să meargă la medic de fiecare dată când strănuta mai tare.
După primele trei luni, sarcina a devenit suportabilă și lucrurile păreau să revină la normal. Liniștea nu a durat mult, însă. Medicul de la Bălți, care monitoriza sarcina Ecaterinei, a fost acuzat de corupție și arestat, deși, în mod ironic, ea era mulțumită de el și nu i-a plătit niciodată nimic. În acel moment Ecaterina a încercat din răsputeri să găsească un alt medic care să i se potrivească, să o înțeleagă. Unul cu care să se simtă în siguranță atunci când va aduce copilul pe lume.
Și când părea că o tragedie mai mare decât pierderea medicului nu există, în luna a opta de sarcină, a venit pandemia peste ei.
În Moldova s-a instalat starea de urgență, iar numărul persoanelor infectate prezentat zilnic la știri dintr-o cifră s-a transformat în două, apoi în trei. La început s-a speriat, dar știa că nu poate face nimic altceva decât să-și păstreze calmul. Așa că, în scurt timp, Ecaterina s-a resemnat, a respirat adânc și și-a promis că nicio pandemie, fie ea și globală, nu-i va fura frumusețea întâlnirii cu bebelușul care dădea tot mai multe semne că-i acolo, sub inimă. Știau deja că e băiețel. Un băiețel cu chef de joacă, care devine mai mare de la o zi la alta și nu-l interesează deloc poveștile de la televizor.
Andrian, soțul Catiușei, e polițist și contactează cu multe persoane necunoscute zilnic, așa că au decis că e mai sigur să-și ia concediu și să aștepte împreună venirea pe lume a lui Trofimaș. Așa l-au botezat de la început, după personajul lui Druță și bunicul lui Andrian.
Uneori, în pofida pandemiei, Ecaterina avea momente când se simțea mai puternică decât a fost vreodată. În puținele momente de slăbiciune se gândea cu grijă la copilul pe care iată-iată îl va ține în brațe. Privea teancul de mănuși și măști pe care și le-a pregătit pentru a merge la spital și știa că totul va fi bine cu ea. „Dar bebelușul? Pe el cine și cum îl va proteja când va fi luat de la mamă pentru verificări?”
„Da’ ce v-a apucat pe toate astăzi născutul?”
Pe la șase dimineața, când a simțit prima contracție, care se lăsase așteptată vreo două săptămâni, nu mai era loc de panică. A chemat cu încredere salvarea și a mers la spital singură, cu geanta pregătită din timp.
Într-o altă realitate, cea planificată, Andrian o ținea strâns de mână în timp ce ambulanța gonea pe străzi cu sirena pornită și rămâneau alături până la momentul întâlnirii cu feciorul lor. Neplanificat și supărat, ca și această pandemie, soțul Ecaterinei a rămas acasă cu multe noduri în gât și ochii țintiți în telefon în așteptarea marii vești.
Ecaterina a ajuns la spital și s-a alăturat celorlalte gravide care așteptau cuminți înregistrarea. Fiecare își trăiește chinul în liniște. Durerea fiecărei contracții și frica nașterii care urmează pălesc în fața fricii față de virus. În aceste zile spitalul pare cel mai nepotrivit loc în care să te afli, iar virusul pare că te pândește la fiecare colț. Gravidele, cu și fără mască, schimbă priviri suspicioase între ele, iar tensiunea din aer crește când pe alături trece vreun doctor acoperit din cap până-n picioare.
La capătul puterilor, Ecaterina ajunge în sala de naștere și cere epidurală. „Epidurală?!” I se spune că anestiziologul e ocupat și nu face față numărului mare de gravide care au ajuns în acea dimineață la maternitatea din Bălți. „De ce sunteți atât de multe? De ce v-a apucat pe toate astăzi născutul?”, se aude o voce puternică de femeie de pe holul spitalul.
Chiar dacă a avut un medic care i-a monitorizat sarcina, Ecaterina a aflat cu câteva zile că va naște cu medicul care va fi de gardă atunci când se va întâmpla. În pandemie, regulile obișnuite sunt suspendate chiar și în maternitate. Așa că nu-l cunoaște pe cel sau cea care o va ajuta să-l aducă pe lume pe băiețelul ei.
Ajunge în sala de naștere, Trofimaș nu mai are răbdare și-i grăbește pe medic și pe moașă să se miște mai cu talent în jurul patului. Poartă toți mască și costume de protecție, scenă ruptă dintr-un film cu OZN-uri. În etapa expulzării, cea mai grea, Ecaterina se trezește cu o mască pe față care îi îngreunează și mai tare munca. Îi este greu să respire, scoate masca de pe față și o aruncă cât colo.
E istovită, aproape gata să renunțe, dar își dă seama că o despart câteva secunde de întâlnirea cu cel pe care și l-a imaginat în fel și chip. Găsește ultimele puteri și, iată-l, e aici. Urmează două-trei secunde de liniște urmate de un scâncet puternic. Trofimaș ajunge pe pieptul ei și sunt lăsați o oră întreagă doar ei doi. Oamenii în costume ciudate dispar și Ecaterina se gândește că n-a reușit măcar să-și imagineze ce fel de chipuri s-au ascuns sub acele uniforme de protecție. Ecaterina și Trofimaș sunt bine, sănătoși ambii. După nouă luni de surprize și frici, o naștere naturală care a durat vreo șase ore, fără epidurală, într-un spital în plină pandemie din Bălți, Ecaterina are senzația că a trăit o minune. Își trage sufletul și rămâne așa o vreme, strângându-l pe Trofimaș la piept.
Reuniți după trei zile
Ceva mai târziu, Andrian află că a devenit tată, iar părinții Ecaterinei că au devenit bunici. Nu au spus nimănui niciun cuvânt despre plecarea la spital. Știa că își vor face griji acasă, iar ea-și va face griji în spital pentru ei. Acum le poate spune tuturor. Ecaterina nu mai e bebelușul familiei, dar a adus pe lume, natural și fără vreo intervenție medicală, cel mai nou membru al familiei.
Andrian fuge la spital. Nu i s-a permis asistarea la naștere și, din cauza pandemiei nici acum nu-și poate vedea fiul și soția. Au vorbit la telefon, apoi Andrian s-a gândit că așa nu se poate. A sărit un gard, s-a strecurat ștrengărește printre blocuri ca să ajungă măcar la geamul lor. Și iată-i, la etajul doi, fluturând din mână – soția și fiul său.
Peste două zile, în sâmbăta Paștelui, s-au văzut cu adevărat și de data asta au mers acasă toți trei, fericiți, lăsând în spate spitalul de unde pleacă zilnic noi și noi bebeluși care vor spune peste ani că s-au născut în „anul pandemiei”. În mașină, în drum spre casă, Ecaterina se uită la Trofimaș cu dragoste și se gândește – copilul ăsta va fi puternic, că a venit pe lume în pofida corupției, a pandemiei și a problemelor ei de sănătate. De-acum încolo nu se mai teme de nimic.
