De fiecare dată când vine momentul să aleg filmele despre care voi scrie mă întreb dacă cei care vor citi nu au văzut deja filmele respective. Mă liniștește apoi gândul că filmele bune, exact ca și cărțile bune merită o a doua vizionare/citire. Săptămâna aceasta universul a decis că cele trei filme câștigătoare sunt: Blue Velvet (1986), Paris, Texas (1984) și Melancholia (2011).
Blue Velvet (1986) r. David Lynch
Filmele lui David Lynch îmi dau mereu senzația unui vis suprarealist. Lynch e ca un aparat de radio care încearcă să atingă frecvența stărilor sale de vis prin intermediul filmului și admite că o mare parte din film este bazată pe vise și sentimente care l-au inspirat. Drept urmare, o analiză a ceea ce se întâmplă în filmele sale diferă de receptor, aproape la fel de mult ca și analiza viselor. Filmele sale ar trebui simțite, nu explicate. Tranzițiile de la o secvență la alta sunt realizate adesea prin negru, în același mod în care în vise se schimbă locurile sau perspectivele. În contrast cu lumea visului american prezentă în primele cadre, și reprezentată de Sandy, avem o lume violentă, „de oameni mari” reprezentată de Dorothy. Astfel se creează două realități între care oscilează protagonistul, întâlnind pe drum personaje care par rupte dintr-un basm bolnav.
Blue Velvet conține scene de o energie emoțională aproape brutală. Și totuși, tocmai acele scene fac filmul special. Ne-am aștepta ca un subiect atât de delicat ca obsesia sexuală sa fie încadrat într-o poveste mai „sinceră”, dar Lynch ne surprinde (ca de fiecare data) și integrează acest subiect sensibil într-o lume atât de ciudată uneori, încât devine comică.
Paris, Texas (1984) r. Wim Wenders
De la primul până la ultimul cadru, Paris, Texas este pentru mine un poem vizual. Când eram în liceu, încercam să evit mereu filmele despre care vorbeau prietenii mei, aveam complexul adolescentului care își dorește mereu să fie unic. Apoi a venit perioada în care dădeam prima oară admiterea la UNATC și am fost nevoită să văd atunci toate filmele de care fugisem în tot acest timp. Așa am descoperit, pe lângă o grămadă de alte filme, Paris, Texas și am scăpat rapid de dorința de a vedea filme de care nu mai auzise nimeni. Acum sunt studentă la Imagine și filmul acesta se află printre alegerile mele ca model pentru ce mi-aș dori să pot face la un moment dat. Tema abordată în Paris, Texas este dezarmant de simplă, concentrându-se pe efectele dramatice ale unei căsătorii nereușite asupra unei familii. O importanță majoră pentru atmosfera vizuală o are coloristica. Combinația de roșu-alb-albastru ca o unitate, poate chiar ca un ideal în contrast cu verdele dezordinii, incertitudinii, sunt prezente în mai toate secvențele inducând o stare aproape meditativă.
Melancholia (2011) r. Lars von Trier
Într-un interviu despre filmul său, Lars von Trier spunea că îi vine greu să scrie despre subiecte pe care nu le cunoaște, pe care nu le trăiește, iar Melancholia este o descriere a propriei depresii. Un simptom cunoscut al depresiei este deformarea timpului, o perioadă scurtă de timp se poate simți dureros de lungă sau, uneori, ore întregi pot trece pe lângă cel afectat fără ca el să perceapă. În Melancholia, putem simți și noi acest simptom. Lars von Trier se distrează pe seama spectatorului și se joacă cu conceptul timpului și spațiului, mai ales în secvențele în care are loc nunta. În timp ce o vedem pe Justine trecând prin atâtea stări cât și spațiile în care se află, suntem conștienți că nunta încă are loc, o conexiune subtilă între cele două dimensiuni ale timpului. Montajul haotic întărește această senzație, iar noi o observăm pe Justine cum devine din ce în ce mai detașată în tot acest parcurs. În a doua parte a filmului, apropierea planetei a cărui nume îl poartă filmul, pare că inversează polii celor două surori. Justine este împăcată cu gândul că omenirea va lua sfârșit și într-un gest ce denotă o primă intenție de a se gândi la altcineva, construiește pentru nepotul ei un adăpost, un spațiu de siguranță; în timp ce Claire, atât de stăpână pe situație până acum, se pierde. Lars von Trier are obiceiul de a contura un destin violent pentru personajele sale feminine, ceea ce mă face să mă întreb: oare alege să distrugă lumea întreagă în filmul său pentru a da o șansă de a crea o lume în care nu se întâmplă așa?
