Se zice că 3 e un număr care vine cu un gram de noroc. În cazul nostru, a treia săptămână de filme și a patra săptămână de izolare pentru mine vine cu alte trei filme pe care sistemul meu cerebral le percepe ca fiind relevante pentru mine acum. Metoda mea de a alege ce filme propun este total aleatorie, din toate filmele pe care le-am acumulat în toți anii în care am fost conștientă că privesc un film, voi propune mereu filmele cu care rezonez sentimental în momentul în care scriu. Dacă ar fi să scriu peste o zi, să zicem, s-ar putea să aleg alte filme. Așa că această săptămână mă gasește cu această alegere: Camera Buff(1979), Cries and Whispers (1972) și L’Eclisse (1962).
Camera Buff (1979) r. Krzysztof Kieslowski
Nu văzusem de mult un film care să mă facă să râd în hohote, însă unele secvențe din Camera Buff au avut acest efect asupra mea. Filip (Jerzy Stuhr) își cumpără o cameră de 8mm în timpul sarcinii soției sale pentru a filma evoluția fiicei sale. I se cere să înregistreze a douăzecea aniversare a companiei de stat în care lucrează, când șefii află că el este singurul cu o cameră foto. Pe măsură ce face filmul, instinctele sale de regizor sunt trezite. Șeful companiei trimite filmul său într-un festival de film industrial, iar Filip începe drumul său în calitate de cineast. Pe toată durata filmului, se pare că Filip trebuie să aleagă între familie și film. Deși ar părea că nașterea fiicei lui ar fi un impuls pentru maturizarea lui Filip, până la urmă camera de filmat are acest rol.
Cries and Whispers (1972) r. Ingmar Bergman
Ingmar Bergman rămâne unul dintre regizorii mei preferați. M-am simțit din prima atât de apropiată de subiectele pe care le abordează și, preferând să cred în puterea stelelor (uneori), nu am putut să mă abțin. Așa am aflat că pe lângă frica aproape obsesivă de moarte, ne leagă și aceeași zodie. Când am văzut prima oară Cries and Whispers nu puteam să mă hotărăsc ce mă lasă cu gura căscată: subiectul lui Bergman sau cinematografia lui Sven Nykvist. În volumul său Images: My Life in Film, Bergman spune următoarele despre Cries and Whispers: „Cred că filmul – constă din acest poem: o ființă umană moare, dar, ca într-un coșmar, devine blocată la jumătate și pledează pentru tandrețe, milă, izbăvire. . .“ .
Agnes (Harriet Andersson) este bolnavă de doisprezece ani. Filmul observă ultimele etape ale agoniei sale și primele zile de după moartea ei. „Blocată” la pat pe durata agoniei sale, întorcându-se mereu cu gândul în copilărie la imaginea mamei și apoi blocată între viață și moarte, Agnes face legătura între restul personajelor. Culoarea roșie care predomină în imaginea acestui film te face sa te simți „blocat” la rândul tău în spatele propriilor pleoape închise sau în burta mamei. Bergman folosește patul de moarte, mortalitatea, ca un moment de cotitură în viața personajelor, un moment de judecată.
L’Eclisse (1962) – r. Michelangelo Antonioni
La suprafață L’Eclisse este o simplă poveste de dragoste, personajul său principal Vittoria (Monica Vitti) încheie o relație cu Riccardo și trece la o nouă aventură cu Piero (Alain Delon). Primul aspect izbitor al filmului este abaterea de la structura narativă clasică a dramei romantice moderne. Filmul este, de asemenea, punctul culminant al unei trilogii despre Eros, artă, afaceri și înstrăinarea emoțională în lumea contemporană care a consolidat reputația internațională a lui Antonioni, precedată de L’avventura (1960) și La notte (1961), fiind cel mai radical dintre cele trei, atât prin sfidarea convențiilor narative, cât și în lirismul său asupra absenței și a dorinței. Antonioni ne lasă pe tot parcursul filmului cu sentimentul că urmează ceva inedit, că ne aflăm într-o continuă căutare, sau poate mai bine spus așteptare, reprezentând astfel „plictiseala” anilor ‘60. Fiecare gest sau declarație de dragoste pare falsă, plastică atunci când este susținută de expresiile actorilor, total împietrite în această stare de plutire.
Un film perfect pentru starea de plutire în care „dansăm” și noi acum.
Atât pentru această săptămână, aveți grijă de voi!
