Noi continuăm să vă aducem istorii din casele oamenilor. Chiar dacă suntem cumva blocați, viața nu se oprește în loc. Da, suntem în carantină, iar asta înseamnă că trebuie să ne adaptăm condițiilor și să mergem mai departe. Silvia Țurcan este profesoară de informatică la liceul „Mihai Eminescu” din Chișinău, iar odată cu instituirea stării de urgență, toată activitatea educațională s-a mutat acasă, atât pentru Silvia, cât și pentru elevi. Cum reușește să interacționeze cu elevii de la distanță, ce metode folosește pentru predarea lecțiilor online și cum e viața unei profesoare în carantină, Silvia ne povestește în textul de mai jos.
# Până a intra în pandemie, am trăit în secolul vitezei, acum suntem egali, stăm toți acasă…
Nu mi-am ales profesia, este, cel mai probabil, întruchiparea unui vis din copilărie în realitate. Mulți, din copilărie, vor să devină profesori, dar nu toți devin. Pot spune că visul meu s-a făcut realitate. Iubesc ceea ce fac!
16 martie 2020. Eram confuză și nu știam de unde să încep… dar eram preocupată de continuitatea activităților instructiv-educative și, de aceea, am accesat nenumărate resurse educaționale online, prin intermediul cărora desfășor lecții la distanță, dar aproape de copii. Însă mai presus de orice, am valorificat starea de bine a copiilor și dorința mea este ca în această perioadă în care ei stau acasă, existența lor emoțională să nu fie afectată major.
Fiecare lecție nouă necesită cu mult mai multă pregătire decât cea obișnuită, teste drive, prezentări în format PPT sau explicație pas cu pas cum să instaleze aplicația pe care o folosesc la școală. Fiecare lecție pe Classroom sau Zoom cu elevii mei este o întreagă epocă, este ceva nou, un test al meu ca profesor pentru profesionalism, capacitatea de a simți și de a accepta, de a ajuta și de a susține, a observa și a spune, a înțelege și a ierta.
Este 8.30, intru în cabinetul virtual Zoom, unde mă așteaptă aceleași fețe dragi, elevii mei, doar că la distanță. Am emoții. Și elevii meu au emoții. Dar eu nu le dau pe față, sunt profesor. Încep lecția ca de obicei, doar că ecran de proiecție este monitorul. Copiilor le place, am văzut reacția lor. Între timp vin mesaje val, de la elevi, părinți și colegi. Sper să reușesc să răspund, să nu uit de cineva. Este o colaborare fructuoasă, fiind puși în situația de a învăța din mers, atât profesorii, elevii, cât și părinții, pentru că le pasă. Elevii trimit feedback la mesajele transmise de mine, alții postează tema realizată, unii au întrebări cum să o facă, ohh, răbdare, sunt bulversată. Pe la ora 11 apare un nou ordin, îmi vine notificare, trebuie studiat, pus în discuții cu colegii – apropo, am îndrăgit deja ședințele cu colegii online.
Din camera vecină aud un glas subțire, este fetița ce răspunde învățătoarei cum a rezolvat problema la matematică. La bucătărie, feciorul face lecții, doamna profesoară e optimistă, încurajează elevii. Mândră de copiii mei. Ei au fost întotdeauna o mare sursă de inspirație pentru mine.
E amiază, urmează o „fereastră”, dar am de completat registrul, e simplu, fiindcă fac copy–paste. După-amiază reușesc să trec destul de repede peste startul ceva mai dificil al zilei, gândindu-mă la ce am de făcut în continuare. Testele de ieri sunt corectate, le-am terminat aseară pe la zece, subiectul pentru următoarea lecție virtuală l-am finalizat, după aceea, ordinea de zi și chestionarul pentru verificarea materiei predate. Totul pare în regulă. Zâmbesc…
Intru în bucătărie… și încep să pregătesc dejunul, cina și prânzul pentru ziua următoare. Și pentru că le-am promis copiilor să coacem ceva la rolă, am procurat un foietaj congelat. Ah da, între timp au fost mii de „mama, uite”, „mama, arată”, „mama, ajută-mă”, „mama, hai să ne jucăm”, „mama”, „mama”, „mama”… Ce bine era la școală!
Așa a fost ieri, așa se întâmplă azi, sper la o zi mai bună mâine.
Carantina ne-a prins pe toți așa cum ne-a prins: fără pregătire psihologică sau emoțională și cu multe alte neajunsuri. În această situație, indiferent de vârstă, statut social sau job, majoritatea oamenilor trăiesc și experimentează același lucru: prima carantină din viața lor. Dacă ai și tu o istorioară despre prima ta carantină, pe care ai vrea să o împarți cu cititorii noștri, nu ezita să ne scrii!
