Cea mai frumoasă perioadă a vieții a fost, pentru maestru, copilăria. Deși vremurile nu erau deloc ușoare, i-au rămas doar amintiri plăcute și un dor nebun de… mamă. „Cea mai fericită perioadă a vieții omenești este copilăria, ca și primăvara, de asta eu mi-am ales ziua de naștere înprima zi de primăvară. Chiar am glumit odată, dar era o glumă serioasă, dacă nu mă nășteam eu, nici primăvara nu era. Acum se vaicără lumea că era greu, că era foamete, da, ne era a mânca și oamenii mureau ca muștele, dar noi nu știam de lucruri mai frumoase, de viață de altă natură și ne bucuram. Eram hazlii, sigur că făceam năzdrăvănii, ne certam. Eu bătăuș nu am fost niciodată, nu îmi place mie metoda asta de a rezolva problemele, dar copilăria este minunată, ea nu este condiționată. Când omul crește, începe să depindă de fel de fel de lucruri, să se supere pe cineva, iar copilul este liber, e o foaie curată, o lacrimă de mamă. Nu știm și apreciem la justa valoare acea perioadă când mama ne iubește cu tot sufletul, cu toată firea sa. Apoi oamenii prind rădăcini, familii, unii chiar și uită de mame, din păcate. Am și scris un cântec, nu lăsați mamele în singurătate, luați-le cu voi în viitor. Atâta căldură, devotament, dăruire de sine era, în acele vremuri grele, mama cu orice preț era gata să salveze viața mea, să ajungă să mă vadă om”.

Tatăl său a fost ucis în război, așa că micului Eugen Doga i-a revenit dragoste dublă: „Dragostea neconsumată, nedistribuită, nemângâiată ca femeie, ca soție, mi-a transmis-o mie, de aceea eu sunt nenorocitul fericit”, povește maestrul.

Cât a fost mic era dezmierdat Jenea, Jenicica, iar tradiția a rămas valabilă și acum, la cei 83 de ani ai săi. Se supără când i se adresează cineva cu „domnule academician” sau Evghenii Dimitrievici: „Mama îmi spunea Jenea, și prietenii continuă să mă numească Jenicica inclusiv cei de la București. Nu pot înțelege când încep cu patronimicul, moldovenii, rătăciți, sărmanii: Da cum după tată? Dar ce sunt arab? Noi suntem europeni. Îmi place când mă prezint normal. Moldovenii până îi dezbat Evghenii Dimitrievici, care, de unde ești, de pe ce meleaguri? Nu mă simt prea bine când mi se spune domnul academician, am nume, dragii mei”.

Dintotdeauna a visat să creeze ceva care să îl facă renumit, să fie apreciat de toți, deși pe vremea sa, era o rușine să vrei să devii artist: „Vroiam tot timpul din copilărie să fac ceva ca să fie lumea mulțumită, să scriu o muzică să le placă la toți, este imposibil, o utopie, dar eu vroiam, vreau și voi vrea. Nu m-am dus într-o profesie care să mă hrănească, să mă îmbrace. Mama îmi zicea: o să cânți pe prispă. Am trecut de această rușine, fiindcă era o rușine. „- Unde învață băiatul tău? E muzicant? Eh, săracul”. Slavă Domnului, anume datorită lui am depășit această stare de îndoială și mă bucur când văd sala cu sute sau mii de spectatori care stau cu urechile spre scenă și trăiesc emoțiile pe care le-am trăit eu când scriam o lucrare sau alta”.

Acest lucru i-a reușit. De modestie, însă, nu poate scăpa și nici nu vrea „Foarte mult țin să rămân demn în fața nu doar a propriei persoane, dar și în societate, nu îmi place fala, lauda falsă, și a mea și față de mine. Când aud „ o, ce genial”, lăsați-mă în pace, eu sunt obișnuit și nu scriu muzică mai bună decât cea care există, este foarte multă muzică frumoasă, ziua scriu, iar la miezul nopții o ascult. Chiar uneori îmi pare rău că nu scriu și eu la fel de frumos, dar eu scriu altfel, e inutilă încercarea de a te avânta după alții, mai bine să mergi pe calea ta, să vorbești limba ta, să să transmiți sentimentele tale”.

La fel de modest rămâne maestrul când vine vorba despre dragoste, dragostea față de femei. În schimb, despre cea față de creație poate vorbi la nesfârșit. „Aici am făcut un păcat extraordinar, făceam câte 12 ore la violoncel și mai mergeam și la școala serală, ca să am și studii medii complete, și când mi se spunea că o fată sau alta plânge după mine, iar eu nu îi atrag atenție, mă speria chestia asta, pentru că îmi lua din timp. Spuneam: lasă că pe urmă. Și am făcut o greșeală extraordinar de mare, pe urmă nu există, toate trebuiesc făcute la timp. Acest sentiment mare, care este propriu omului, nu l-am simțit la vremea aceea, dar acum fiecare lucrare o fac cu dragoste grozavă”.

Probabil cel mai complicat lucru pentru Eugen Doga este să ofere o definiție a sentimentului de care s-a lipsit, conștient, în tinerețe - iubirea dintre femeie și bărbat: „Nu știu cum să formulez dragostea, ce e asta, ca și cum ar fi un chibrit, o scânteie, o sclipire, ca un fulger de puternică, dar e puțină. Chibritul repede se stinge, fulgerul doar scapără și dispare, cu toate că e foarte puternic, dar dragostea e altceva, este o stare sufletească ce nu se vede, nu se poate pipăi, cântări, ambala, măsura, nu este încă dragosteometru și slava Domnului. Eu nu știu și sincer vorbesc despre asta, fiindcă dacă am ști, s-ar termina dragostea”.

Și poate că nici nu s-ar fi însurat, dacă nu venea cu inițiativa femeia care de mai bine de jumătate de secol îi este alături și la bine și la greu: „Au trecut vreo două zile de cunoștință și dânsa mi-a spus că noi am hotărât să ne căsătorim. Noi. A luat inițiativa și noi deja peste 50 de ani suntem împreună. La noi, familia este ceva sfânt”.

Recunoaște că nu prea face față responsabilităților de soț și de tată, dar asta pentru că se dedică în totalitate creației, iar familia nu a avut altă alegere decât să îl înțeleagă și să aprecieze puținele clipe petrecute împreună. „Eu în genere nu sunt pentru familie, tot timpul stau acolo la mine în altă lume, cu altă dragoste, sunt foarte prost familist, nu am avut această fericire de a mă bucura de familie, tot timpul lipsesc, tot timpul umblu prin lume cu alte probleme. Undeva îmi e milă de soția mea, care așteaptă ceva mai propriu. Singura mea scuzare este muzica pe care o scriu și care aș dori să fie apreciată și simțită, trăită. Acele trăiri pe care ar trebui să le direcționez familiei, eu le pun în altă parte, sursa e aceeași. Dacă credem că putem reuși sută la sută și aici și acolo, nu e chiar așa. Compozitorul trebuie să fie și familist, și îndrăgostit și acolo și acolo. Dacă tăiem un măr în două, o parte pentru creație și o parte pentru familie, ce asta e dragoste pe jumătate numai? Sau creație? Ori totul ori nimic. Nu îmi vine mie să scriu numai pe un picior”.

Este o jertfire, iar acest lucru trebuie conștientizat, spune, cu o doză de regret în glas, compozitorul: „M-am nenorocit eu de bună voie, tot timpul vroiam ca toată familia să fie sub un singur acoperiș, nu a fost să fie. Multe lucruri sunt scăpate din sensul cuvântului familiei”.

Dar, lăsând deoparte regretele, maestrul rămâne pozitiv, glumeț și plin energie, iar ziua de muncă îi este la fel de lungă ca și în tinerețe. Totuși, mai are o dorință: „Nu am 1000 de ani să trăiesc și tare mi-aș dori ca acest stat să mă susțină, nu o să aibă degrabă un altcineva ca mine, nu sunt mai bun, sunt foarte mulți buni, dar eu sunt altfel și am nevoie de susținere, nu fac bani, nu sunt sărac, dar nu sunt nici bogat, călătoresc tot timpul, plec la lucru, nu la cumătrie, lucrez cu veteranii în Moscova. Mă miră că nu mă angajează aici, în Moldova”.

Iar ceea la ce visează cel mai mult, de ziua sa, este să „mai trăiască mult”, lucru pe care îl dorește tuturor.

Ce relație are maestrul cu Rusia (cea artistică, nu cea politică), ce atitudine are față de România și o posibilă unire, dar și cum vede situația reală a Republicii Moldova și tendințele artei, în țară și peste hotare, aflați din interviul care va fi transmis live astăzi, cu începere de la ora 12.00.

---