PE SCURT
Mișcarea Cercetașilor a fost inventată de un colonel mustăcios pe nume Robert Baden-Powell, în 1907. Astăzi, această mișcare reunește peste 58 de milioane de adolescenți, fete și băieți, din 171 de țări ale lumii: ei aprind ruguri, învață să-și servească patria și vând prăjiturele în fața magazinelor cu marijuana.
Dar cum un militar britanic, care a preferat clar lumea copiilor celei a adulților, a inventat cercetașii și cum mișcarea sa ne-a oferit pionierii, tinerii hitleriști sau gamificarea? Ne povestesc jurnaliștii de la Batenka.
PE LUNG
Să facem o călătorie pînă-n 1900, orașul Mafeking, Africa de Sud. Este în toi cel de-al doilea război al burilor. Sună o trompetă, caii sunt nerăbdători, drapelele flutură în bătaia vântului. La porțile unui mic cimitir are loc o ceremonie. Timp de 217 de zile, fortăreața imperiului britanic din sudul Africii a ținut apărarea împotriva inamicului și a supraviețuit: dimineața asediul a fost ridicat de la Mafeking.
Câteva sute de soldați și ofițeri s-au aliniat în fața unui bărbat subțire în uniformă prăfuită. El dă mâna cu toată lumea. La rândul său, un adolescent cu fața rotundă, într-o pălărie neobișnuită cu marginea largă, ruptă la o parte, se apropie de comandant. Îi întinde mâna și o scutură strâns. Câteva secunde se privesc în ochi, dau din cap cu satisfacție și băiatul pleacă, dând loc următorului militar. Nu este singurul copil din rând: adolescenții au jucat un rol cheie în apărarea orașului, dacă nu chiar principalul.
Băiatul cu pălărie se numește Warner Goodyear. În ciuda vârstei fragede, este sergent major al cadetilor de la Mafeking și în curând va fi prezentat de armata britanică pentru medalie, pentru curaj. Comandantul în uniforma prăfuită se numește Robert Baden-Powell. În curând va inventa cercetașii.
Mie îmi este foarte vesel. Dar vouă?
Robert Baden-Powell s-a născut la Londra în 1857. La vârsta de trei ani, tatăl său, profesor la Oxford și preot anglican, a murit, lăsând cei șapte copii ai săi în grija unei mame hotărâte și progresiste. Aceasta nu a impus nimic copiilor și a susținut toate interesele lor, fie că era vorba de desen, spectacolele de acasă, construcția zmeelor sau grija cailor. Singurul lucru pe care mama le-a cerut a fost onestitatea. Restul, cei șase frați și singura lor soră au fost lăsați în propria voie, petrecându-si cea mai mare parte a timpului în aer curat, jucându-se sau învățându-se reciproc despre tot ce știau mai bine. Cea mai mare influență asupra celorlalți l-a avut frate mai mare, Warington. Acesta adora marea, iar vârsta de 20 de ani a navigat spre Marea Baltică într-o barcă de construcție proprie. La 25 de ani a început să-și ia frații cu el în călătorii scurte, dar captivante, pe apă.
Robert sau BP cum i se mai zice era cel mai executiv și mai rezistent dintre toți, urma cu precizie instrucțiunile și nu fugea de la cea mai grea muncă. Odată „Kohinor” iahtul familiei a nimerit într-o furtună de pe coasta de sud a Angliei. Aceasta a durat mai bine de o zi, iar mica echipă și-a pierdut cumpătul când Robert, ud leoarcă și clănțănind din dinți de frig, s-a adresat către frați: „Mie îmi este foarte vesel. Dar vouă?”.
Aceste călătorii l-au învățat pe Robert să navigheze cu instrumente rudimentare și după stele, să aprindă ruguri, să gătească pe foc și să trăiască o „viață reală”: în mijlocul naturii, cu care uneori trebuie de luptat. Treizeci și cinci de ani mai târziu, el va începe să scrie celebra carte „Scoutingul pentru băieți” cu istorii despre cele mai bune zile ale copilăriei sale.
Povara omului alb: cercetarea la capătul lumii
După școală, Robert a susținut cu succes examenele la Universitatea Oxford, unde tatăl său a predat, iar frații mai mari și-au primit diplome. Cu puțin timp înainte de începerea semestrului, el pentru distracție a susținut și examenele de înrolare în armată, unde pe neașteptate a obținut al doilea rezultat printre peste șapte sute de candidați. Visând țări îndepărtate și adorând viața sub cerul liber, Robert a înțeles că era mai interesat să slujească în armată decât să asculte prelegeri universitare. Așa că s-a înscris în husari și a plecat în India.
Acolo a nimerit la cercetași: se ocupa de recunoașterea terenului și cartografiere. Apreciind abilitățile tânărului cercetaș, șefii i-au ordonat să se ocupe de instruirea noilor recruți, descoperind astfel un alt talent al lui Baden-Powell – pedagogic.
Nu voia să-i plictisească pe tinerii soldați cu prelegeri. În schimb, a folosit o tehnică de joc pe care el însuși a inventat-o. Împărțind soldații în grupuri mici, fiecare cu propriul comandant, le dădea sarcini: să facă schița unui teren sau să afle rapid numărul de locuitori ai unui sat vecin. Grupurile concurau în viteză și precizie; cei mai pricepuți și agili primeau un premiu simbolic. Metoda jocului a fost foarte populară în unitate și a stat la baza primei cărți didactice a lui Robert Baden-Powel, „Urmărirea și cercetarea”, care a fost lansată în 1884. În aceasta, el a folosit prima dată conceptul de „scout” (din engleza „scout”), referindu-se la o persoană care obține informații valoroase datorită pregătirii speciale și calităților personale: agilitate, observație și vigilență.
Armata i-a oferit lui BP nu numai oportunitatea de a-și demonstra abilitățile, ci și noi cunoștințe interesante. În 1896, în timpul războiului cu poporul rebel Matabele din Rhodesia (Republica modernă Zimbabwe), a avut loc o întâlnire fatidică între Robert și mercenarul american Frederick Burnham. Acesta s-a născut și și-a petrecut copilăria în rezervația indienilor Sioux și a adoptat de la ei multe abilități de supraviețuire în sălbăticie: putea, de exemplu, să găsească apă în deșert și să navigheze pe teren fără o busolă și hartă.
Bărbații s-au împrietenit rapid și Burnham a început să-l învețe pe BP abilitățile indienilor și vânătorilor: să citească amprentele, să trăiască sub cerul liber, să vâneze, să pregătească prada și să ofere prim ajutor. Și, desigur – să poarte pălărie într-un stil special și să folosească eșarfa de la gât pentru a bandaja rănile. Baden-Powell știa deja unele lucruri, a stăpânit repede restul și le-a transmis imediat altora. Până la ideea mișcării cercetașilor a rămas doar un pas. Robert a făcut acest pas în timpul asediului lui Mafeking.
Adolescenții în slujba regală
De a sfârșitul secolului XVIII, Africa de sud a devenit un loc de confruntare între britanici și buri – descendenți ai imigranților din Olanda, care s-au pomenit pe continent în anii de aur ai istoriei coloniale olandeze. În 1899 a izbucnit cel de-al doilea război anglo-bur. Colonelul Robert Baden-Powell, de 42 de ani, a fost primit ordin să plece în Africa de Sud și să recruteze detașamente de cavalerie, capabile de atacuri rapide. Baden-Powell a ales drept bază orașul Mafeking. Acolo stătea o garnizoană de o mie și jumătate de persoane, se păstrau stocuri mari de mâncare și arme. Era localizat prost: prea departe de britanici, prea aproape de buri. La 13 octombrie 1899, chiar a doua zi după declararea războiului, Mafeking a fost asediat. În conducerea armatei britanice, situația a fost calificată drept o eroare militară a lui BP: el a permis inamicului să ia orașul în asediu și a ales să se apere atunci când existau șanse de a rupe încercuirea. Dar situația periculoasă s-a transformat într-un mare succes. Datorită colonelului, orașul a ținut asediu de 217 de zile, iar comandantul a devenit un erou național.
Forțele burilor depășeau garnizoana britanică de mai multe ori, iar Baden-Powell a trebuit să recurgă la șiretlicuri. De exemplu, el a ordonat soldaților să se aplece și să se prefacă că între tranșeele din jurul orașului erau sârme ghimpate. În plus, apărătorii lui Mafeking s-au bazat pe observațiile de pe teren: colonelul însuși pleca în patrule, iar pentru a salva puterea soldaților adulți, a apelat la ajutorul voluntarilor adolescenți. El i-a observat în timpul primei confruntări cu burii. BP privea cu uimire pe fiii locuitorilor britanici din Mafeking fluierând și urlând pe străzile goale, fără să se teamă de gloanțe și a decis să-i pună la treabă.
„Fii gata!” Primii cercetași
Revenind din Africa la Londra, BP a fost surprins să constate că „Ghidul pentru cercetași”, cartea pe care o scrisese în 1899, devenise un bestseller. Aceasta era folosită ca manual de diverse organizații pentru copii și adulți, inclusiv de colegiul pentru guvernante a lui Charlotte Mason și „Brigada de băieți” a lui William Alexander Smith (organizație al cărei obiectiv era să predea valorile creștine și patriotice într-un mod distractiv). Smith a fost cel care i-a dat lui BP ideea să adapteze cartea pentru o audiență mai tânără. Timp de câțiva ani, generalul s-a îngropat în lucrări despre psihologia copiilor, povești despre cavaleri și legende antice. Noua carte „Arta cercetării pentru băieți” a fost publicată în Marea Britanie în 1908.
Cartea învăța cum să devii un adevărat cercetaș – curajos, abil și vigilent, care este întotdeauna gata să-și îndeplinească datoria față de patrie, de apropiați și frați. Conform planului BP, cercetașul trebuia să fie mereu vesel, onest religios, fiabil și eficient, devotat. Scopul final al cercetașilor a fost acela de a educa cetățeni demni, „gata să moară pentru țara lor, dacă este necesar”.
BP a inventat și uniforma specială pentru cercetași: a inclus o pălărie asemănătoare cu cea purtată de Frederick Burnham în Africa de Sud, la fel ca și eșarfa de la gât. Și, de asemenea, potrivit ideii generalului, cercetașii trebuiau să ridice steagul în tabără și să strige salutul „Fii gata!”. Cu toate acestea, lui BP îi plăcea să spună că „nu a creat nimic”, iar mișcarea cercetașilor a crescut de la sine.
Ce a fost mai departe
Cartea „Arta cercetării pentru băieți” a avut un succes răsunător. Echipe și patrulele de cercetași au început să apară în toată Anglia, iar la un an și jumătate după publicarea manualului 11.000 de băieți s-au adunat în Crystal Palace din Londra la adunarea națională de cercetași Nu erau membri ai „Brigăzii de Băieți” sau ai oricărei alte organizații: erau adolescenți obișnuiți care doreau să devină cercetași. Spre surprinderea și confuzia BP, la congres au fost câteva sute de fete în uniformă de cercetaș: au spus că vor să fie și cercetași. A trebuit să le înscrie și pe ele.
Mișcarea a crescut rapid. Prinți și prințese au intrat în rândurile cercetașilor (nu numai membrii casei regale britanice, ci și, de exemplu, prințul rus Alexei). La începutul anilor 1910, cercetașii au depășit granițele britanice, crescând pe ambele părți ale Atlanticului. În 1920 – numărul cercetașilor din întreaga lume se apropia de un milion de oameni.
Pionierul Mișcării cercetașilor a prins nu numai amploarea mișcării, ci și a epigonilor ei. BP a primit titlul baron chiar atunci când în URSS se crea pionierii. Mișcările adolescenților din regimuri totalitare au luat foarte mult de la cercetași: de la cultul datoriei și perfecționare continuă și disciplină strictă. Și, de asemenea, esteticul cravata de pionier este descendenta directă a eșarfei de gâtul scout, iar focurile cu care trebuia să se ridice în nopțile albastre sunt sclipiri de focuri de sub pereții Mafeking. Din fericire, cercetașii au supraviețuit atât pionierilor, cât și tinerilor hitleriști. Probabil, acest lucru s-a întâmplat pentru că jocul pentru copii este mult mai interesant decât ideologia. Astăzi, mișcarea internațională a cercetașilor, cu milioane de participanți, face parte din cultura Europei, Americii și a altor continente. Imaginile unui băiat politicos cu o cravată la gât care ajută o femeie bătrână să treacă drumul sau o fată care vinde prăjituri pentru caritate sunt bine recunoscute și devin adesea obiecte de ironie și glume de diferite grade de bunătate.
