Cine este Anne Frank, tânăra care a povestit despre terorile Holocaustului

PE SCURT

Anne Frank este tânăra care a povestit întregii lumi despre terorile Holocaustului prin jurnalul ei. S-a ascuns de germani, a trăit timp de doi ani într-o cameră secretă, a fost găsită, dusă în lagărul de concentrare Bergen-Belsen și cu toate acestea, credea că oamenii nu pot fi răi. 

Jurnalul ei a fost o sursă veridică despre ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dezastrul, coșmarul clădit cu cadavre și sânge de către liderul nazist Adolf Hitler și dorința lui obsesivă de a nimici evreii, a fost povestită diferit și foarte mult, dar mai puțin Holocaustul a trecut prin trăirile unei adolescente care nu înțelegea de ce într-o zi, ea și mulți oameni dragi ei au devenit „o piedică, un lucru în plus de care germanii trebuie să scape”.

PE LUNG

Anne Frank s-a născut în 1929, într-o familie de evrei reformați. Ei îi plăcea foarte mult să citească, să învețe și să se joace cu prietenii. Însă, copilăria i-a fost zdrunciunată de venirea naziștilor la putere în Germania. Atunci, tatăl ei, Otto Frank, a decis să deschidă o filială a firmei pe care o avea, Opekta, în Olanda. Cele două fiici și soția l-au urmat abia peste un an. Acolo aveau impresia că sunt în siguranță și lucrurile începeau să funcționeze. Tatăl Annei a mai deschis un magazin de mirodenii, însă, în mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, rezultatul fiind că regina Wilhelmina a plecat la Londra în exil, Olanda capitulând.

La început, naziștii au fost mai puțin agresivi față de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Treptat, au apărut legi care le interzicea evreilor să meargă la cinematograf. Acest lucru a durut-o foarte mult pe micuța Anne care adora acel loc absolut magic, unde putea să urmărească jocul actoricesc și cum oamenii pot fi fericiți și deschiși. Totodată a fost nevoită să se transfere la o școală pentru evrei, iar puțin mai târziu toți evreii au fost obligați să poarte steaua lui David. Pentru a ocroti firmele de controlul strict nazist, Otto a predat pro forma conducerea lor colaboratorilor săi arieni și a pregătit o ascunzătoare în spatele oficiului firmei lui. Ascunzătoarea avea o suprafață de circa 50 m², a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Prognozele a ceea ce va urma nu-l lăsau nopțile să doarmă și înțelegea că trebuie să fie pregătit de ce e mai rău.

Pe data de 12 iunie 1942, cu ocazia aniversării vârstei de 13 ani, Anne a primit un jurnal cu carouri alb-roșii, cu cheie. În el, făcea confidențe unei prietene imaginare, Kitty, pe teme de religie, dragoste și sexualitate.

Pe data de 5 iulie 1942, Margot, sora mai mare a Annei, a primit o înștiințare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă. În caz de neprezentare, toată familia Frank urma să fie arestată. De aceea, familia Frank s-a hotărât să se ascundă mai repede decât planificaseră inițial. Pentru a deruta autoritățile, și-au lăsat locuința în dezordine, cu un bilet care crea impresia că ar fi fugit în Elveția. După o săptămână, li s-a alăturat în ascunzătoare familia van Pels, iar în noiembrie 1942 Fritz Pfeffer. Cei ascunși au locuit mai bine de doi ani în ascunzătoare. În acest timp nu au putut ieși afară și trebuiau să aibă grijă să nu atragă atenția asupra ascunzătorii prin zgomote, lumină etc. Iar colegii de serviciu a lui Otto îi asigurau cu alimente și produsele de care aveau nevoie.

Anne scria în jurnalul ei că uneori îi era frică: „Trebuie să nu producem niciun zgomot, ca să nu ne găsească. Uneori, am impresia că aici e atât de puțin spațiu, încât simt că mă sufoc”.

Timp de doi ani, tânăra a scrie în jurnal tot ce se întâmplă și ce simte. Într-o zi, ea aude la radio cum autoritățile olandeze îndeamnă oamenii să păstreze notițele despre fărădelegile comise de germani. Atunci, Anne decide să-și redacteze înscrierile și să le dea o formă de povestire pe care o numește „Ascunzătoarea”. Însă, ea nu reușește să finalizeze redactarea, pentru că la 4 august 1944, naziștii au venit la locuința din Prinsengracht după ce cineva îi trădase sunând Gestapo-ul. Cei ascunși au fost trimiși la Auschwitz, cel mai mare lagăr de exterminare nazist, unde cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte prin înfometare, împușcați sau sufocați în camerele de gazare, ascunse sub forma unor dușuri.

Pe 3 septembrie 1944 a plecat ultimul tren spre Auschwitz (cu 1.019 evrei), unde a ajuns după două zile. La rampă, femeile și bărbații s-au văzut pentru ultima oară. Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte imediată, deoarece 549 de pasageri, inclusiv toți cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimiși direct în camerele de gazare. Peste o lună, Anne, sora și mama ei au fost transferate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. În martie 1945, în lagăr a izbucnit o epidemie de tifos, care a omorât mii de oameni, printre care era și Anne, iar peste mai puțin de o lună, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare.

Otto Frank, tatăl Annei, a fost singurul care a supraviețuit dintre cei care se ascunseseră în Prinsengracht 263. După eliberare, el a mers l aunul dintre cei mai buni prieteni ai familiei care a păstrat jurnalul Annei. Otto este surprins și profund marcat de notițele făcute de fiică. Se dovedește că fiica lui visa să devină scriitoare sau jurnalist și a vrut să-și publice poveștile despre viața pe care a petrecut-o în acest adăpost. Prietenii lui Otto îl conving să publice jurnalul. Pe 25 iunie 1947, cartea este publicată într-un tiraj de 3.000 de exemplare. Și acesta este doar începutul: cartea este tradusă în 70 de limbi și servește ca material pentru filme și spectacole. Oamenii din întreaga lume fac cunoștință cu povestea Annei, iar în 1960 adăpostul se transformă în muzeul Anne Frank House. Otto, până la moartea sa în 1980, continuă să participe activ la activitățile Muzeului și Fundației Anne Frank, în speranța că cititorii jurnalului fiicei sale vor putea recunoaște pericolele asociate cu discriminarea, rasismul și ura față de evrei.

Sunt jurnalistă din 2015. Dacă la început m-am delectat cu presa tipărită, din 2018 am pășit în lumea presei online. În toată această perioadă am descoperit oameni, locuri și istorii. Toate acestea mi-au arătat că viața e o paletă de culori pe care-mi place să o descriu prin cuvinte și condimentez cu fotografii.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.