PE SCURT
Elina Fuhrman (51 de ani) este o apreciată jurnalistă CNN care s-a născut în Uniunea Sovietică şi a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1989. Într-un text emoţionant publicat de CNN, jea a povestit despre fuga din Moldova, dar şi despre sentimentele care le-a trăit atunci când în 2019 şi-a revizitat ţara natală după mai bine de 30 de ani.
„De când mă țin minte, am tot încercat să le explic oamenilor de unde sunt. Americanii știu despre Uniunea Sovietică, dar au o idee vagă despre republicile care făceau parte din URSS. Atunci când spuneam că sunt rusoaică, nu mă simțeam autentică. Cu toate acestea, atunci când făceam trimitere la Moldova, țara în care am crescut, interlocutorii îmi răspundeau cu priviri goale. „Unde se află?, este întrebarea firească care urma. Pe măsură ce treceau deceniile, nu mai eram sigură nici eu de locul de unde mă trag. Patria mea nici nu era pe hartă, când eram tânără și, în inima mea, mă simțeam ca un om fără casă”, scrie în materialul său Elina Fuhrman.
PE LUNG
America este acum casa mea. Toată viața mea de adult mi-am petrecut-o în SUA. M-am căsătorit aici, mi-am crescut fiicele și mi-am trăit visul american. Cu toate acestea, îmi lipsea o parte din mine și nu știam unde să o găsesc. Asta a fost până într-o zi din 2019, când am primit un mesaj de la colegii mei de școală care mă rugau să mă întorc pentru o întâlnire cu absolvenții.
În spatele Cortinei de Fier
Era înfricoșător să revin în locul unde am crescut. Au trecut mai bine de 30 de ani și, din ce am citit din știri, în R. Moldova lucrurile nu mergeau tocmai bine. Este una dintre cele mai sărace, puțin vizitate și instabil politic țări din Europa. Mulți oameni pleacă. Dar asta e doar jumătate din istorie.
Era decembrie 1989. Abia implinisem 20 de ani când am fugit în Statele Unite, lăsându-mi părinții într-o țară care se afla în plin proces de prăbușire, imediat după căderea Zidului Berlinez.
Nu cunoșteam niciun suflet. Tot ce aveam erau 61 de dolari în buzunar, o mică valiză și dorința de a fi liberă. Catalizatorul evadării mele a fost faptul că am fost arestată pentru că am vândut o fustă de jeans. Știam că este ilegal să vinzi ceva în afara magazinelor de stat și că, dacă eram prinsă, riscam să petrec o bună parte de timp în închisoare, pentru „speculație” – comerț pentru propriul profit.
Aveam nevoie de bani pentru a cumpăra mâncare și am sperat că nu voi fi pedepsită, deoarece perestroika era în plină desfășurare. Dar când doi milițieni m-au luat și m-au interogat o zi întreagă, promițându-mi că-mi vor ruina viața, m-am speriat. Am fost eliberată după ce am dat mită, dar și am știut instinctiv că trebuie să găsesc un mod de a evada. Înțelegeam că odată ajunsă după Cortina de Fier, nu mai aveam cale întoarsă.
Oare nu ești curioasă?
M-am întors o singură dată în Chișinău, în anul 1992, pentru a-mi revedea părinții. Uniunea Sovietică nu mai exista, cel puțin pe hârtie, și am crezut nechibzuit că voi putea călători liber, cel puțin în Europa de Est, în această lumea nouă și curajoasă. La întoarcerea în SUA, am fost scoasă din trenul Chișinău-București și am fost ținută într-o celulă înghesuită la granița cu România.
Dacă nu l-aș fi cunoscut, la o petrecere de câteva săptămâni înainte, la Washington, pe noul consilier pe securitate în Republica Moldova, probabil, aș fi rămas închisă pentru motivul că mi-am părăsit patria. „Nimic nu s-a schimbat, drăguțo!”, mi-a spus un polițist de frontieră după eliberarea mea, la ordinul din miez de noapte al președintelui Republicii Moldova. Atunci m-am gândit că n-o să mă întorc niciodată. „Oare nu ești curioasă?”, mi-a scris unul dintre colegii de școală pe Facebook.
Nu mi-am văzut colegii de clasă de la serata de absolvire, iunie 1986. Pe mulți i-am uitat, le-am uitat numele și fețele. Nu am avut întâlniri cu absolvenții până când cineva a creat un grup pe Facebook și a început să-i adauge pe toți într-un grup pentru a ne reconecta. Suntem împrăștiați în toată lumea, dar în acest an am împlinit cu toții 50 de ani și ideea de a ne revedea a părut grozavă pentru unii dintre noi.
Cum sî mă întorc într-un loc pe care l-am șters din memorie? O țară pierdută pe care am șters-o din memorie? Mi-am adus familia în SUA la mijlocul anilor 1990 și nu a rămas absolut nimeni în R. Moldova pe care aș putea să văd.
Turistă în propria țară
Provocarea de a-mi revedea casa din copilărie a fost una dintre cele mai îndrăznețe decizii pe care le-am luat vreodată. M-am înarmat cu un mic teanc de fotografii alb-negru, singurele momente care au rămas din viața mea de atunci, dar și cu memoriile mele și mai limitate. M-am pregătit cu nervozitate pentru călătorie.
Când avionul a aterizat la Chișinău, anxietatea mea s-a intensificat. „Este prima oară când vizitați Moldova?”, m-a întrebat vecinul. Aș putea spune că anxietatea mea era vizibilă și tot ce am putut să pronunț „prima dată într-o perioadă tare îndelungată”. Cu îngrijorare am transmis pașaportul meu amercian polițistului de frontieră și îi urmăreau privirea în timp ce îl examina , ulterior mi-a făcut semn să plec.
Când am ieșit în oraș am nimerit direct în îmbrățișările colegilor mei care au venit să mă salute și atunci temerile mele au dispărut. Călătoria mea cu mașina de la aeroport în oraș a părut ireală. Dacă nu erau colegii mei din copilărie nu cred că aș fi putut spune unde mă aflu. Noul nume al Moldovei se potrivește, deoarece Chișinăul nu arată ca nimic din ceea ce îmi amintesc.
Totul s-a transformat: alfabetul, banii, drapelul, îmbrăcămintea, panourile publicitare.
Supermarketurile și buticurile cu haine de brand au luat locul magazinelor de stat care vindeau propagandă și uniforme. Peste tot sunt șantiere, iar toată lumea vorbește la telefoane mobile. Poți să cumperi sushi, să mergi la un karaoke bar sau să mănânci un burger sau patiserie franceză.
Trecutul sovietic de care îmi amintesc este doar un mod de viață dispărut, o istorie veche, un film din arhive. Viața și copilăria pe care le țin minte nu mai există. Ceea ce găsesc aici este conexiunea cu colegii mei de școală, o familie mare despre care am zis cu mult timp înainte că nu o mai am.
Copilăria comunistă
Noi suntem copiii unei lumi dispărute și pe noi mereu ne vor uni experiențe profunde pe care nici măcar nu putem să încercăm să le explicăm copiilor noștri.
Doar noi știm cum e să crești îndoctrinat într-o ideologie rigidă doar pentru o a vedea cum se prăbușește în fața ochilor tăi de adult. Anii noștri de formare au coincis cu o schimbare a peisajului politic și cu colapsul ulterior al singurei lumi pe care am cunoscut-o.
Toți am fost crescuți ca tineri comuniști crezând că avem marele noroc de a locui în țara celei mai fericite copilării.
Am atins majoratul pe timpul „glasnosti” – reforma sovietică menită să ofere oamenilor mai multe libertăți și drepturi – și în această lume în plin proces de schimbare, noi luptam cpentru a supraviețui.
Noi am fost ultima generație care a crescut în spatele Cortinei de Fier.
În timp ce ne croiam drumurile în diferitele părți ale lumii, ne cream noi noi vieți și identități, cu toții am înțeles că vom rămâne pentru totdeauna prinși între două lumi.
Dar ceea ce am descoperit, când ne-a întors în orașul natal, este sentimentul unei identități colective, o casă în interiorul fiecăruia dintre noi, o casă a copilăriei pe care noi toți am crezut că nu o mai avem.
Am revenit la Chișinău și m-am întrebat – ce s-a schimbat mai mult Moldova sau eu?
Nu am știut cum să răspund la această întrebare așa că i-am întrebat pe colegi. Am căzut de acord că totul este de nerecunoscut, dar schimbările din oraș nu se pot compara cu schimbările din interiorul nostru.
În timp ce am cutreierat într-un autobuz orașul natal și zonele din jur, ne-am simțit ca niște vizitatori într-un loc necunoscut, descoperindu-i secretele și învățând istoria-i scrisă recent.
Cea mai mare schimbare pentru mine a fost că, în inima mea, nu mă mai simțeam un om fără casă.
