Regimul iranian susține că ar fi fost vorba despre “eroare umană”, o decizie luată în câteva secunde, pe fondul blocajului comunicațiilor, în condiții de confruntare militară. Și acuză Statele Unite că ar fi creat, în contextul uciderii generalului iranian Qasem Soleimani, condițiile care au dus la această strategie. Dar zile în șir, după prăbușirea avionului, autoritățile iraniene, până la cel mai înalt nivel, au negat responsabilitatea. Și ar fi continuat probabil să o facă dacă dovezile acumulate nu i-ar fi împiedicat.
Regimurile sau responsabilii politici mint sau – pentru a folosi o expresie mai blândă – induc în eroare, din nefericire, din ce în ce mai des, în ultima vreme. Au mai fost și alte catastrofe aviatice acoperite cu minciuni.
Rusia a mințit cu privire la agresiunea împotriva Ucrainei, China minte când vine vorba despre tratamentul aplicat musulmanilor. Și am minți noi înșine dacă am spune că America a fost și este onestă fie și aducând în discuție doar războaiele din Vietnam, Irak și informațiile pe care le primim în legătură cu desfășurarea celui din Afganistan.
Dar chiar dacă se poate spune că politicienii mint pentru că le-o cere profesia, există fără îndoială diferențe. Dacă putem spune că minciuna este larg răspândită, e o diferență între o populație mințită și una care trăiește în minciună. Nu doar catastrofa aviatică iraniană a fost acoperită un timp, mințind, ci și situația generală din Iran.
Se afirmă că manifestațiile și procesiunile funerare pentru Qasem Soleimani ar dovedi faptul că iranienii ar fi uniți, ca urmare a celor întâmplate. Dar este suficient să vorbești fie și în treacăt cu iranieni care au contacte cu cei de acasă, ca să înțelegi că manifestațiile respective sunt mai curând asemănătoare celor organizate pentru Nicolae Ceaușescu, în care știm cu toții de ce veneau și de ce scandau oamenii, nicidecum dovezi impresionante de unitate și atașament față de Soleimani.
Numai Teheranul are vreo nouă milioane de locuitori, așa că regimului nu-i este greu să impresioneze numeric. Dar nu puțini sunt cei care disprețuiesc regimul și înțeleg că expansionismul iranian violent promovat de general este cauza neajunsurilor în care trăiesc și a marginalizării țării lor. Doar că acești oponenți, mai ales în clipe de “mobilizare națională”, nu-și pot permite să-și facă auzite vocile. Așa cum a fost cazul și în timpul comunismului, în Europa de Est.
Despre minciunile cu privire la conflicte, chiar și despre contextul și motivația administrației Trump de a-l ucide pe Qasem Soleimani se vorbește și dezbate pe larg în America zilelor noastre. Președintele Trump este învinuit pentru nu puținele neadevăruri pe care le rostește aproape zilnic. Și populația va decide în cele din urmă, la urne.
Rămâne de văzut dacă această din urmă încercare de a minți a Teheranului va alimenta o dezbatere reală, cu participarea celor care critică regimul. Dacă nu se va întâmpla, minciuna actuală se va adaugă stării generale - conviețuirea în minciună.
