Armand Goșu: Viitorul scenei politice în RM depinde de lupta dintre Plahotniuc și Voronin, care se dă în mintea lui Dodon

Anexarea Crimeei a fost, fără îndoială, un factor esențial fără de care un regim autoritar n-ar fi fost posibil la Chișinău, de vreme ce Moldova e foarte permeabilă la influențe externe. Abilitatea cu care oligarhul Vladimir Plahotniuk, posesorul a cel puțin trei cetățenii - română, rusă, moldovenească - și a mai multor nume/identități, s-a erijat în garantul orientării prooccidentale a Moldovei a fost invers proporțională cu capacitatea cancelariilor occidentale de a înțelege ce se petrece la Chișinău.

Un rol important în piesa scrisă de oligarhul moldovean avea să joace România, nici până astăzi nefiind suficient de clar în ce măsură MAE și SIE sunt responsabile pentru marasmul de care a suferit Bucureștiul în relația cu Chișinăul în perioada 2014-2019. Sau poate că cele două instituții doar au executat decizii politice luate la nivelul PSD-ului, aliatul partidului lui Plahotniuk. Sunt și experți străini din zona de intelligence care cred că, de fapt, Plahotniuk controla prin șantaj și corupție oameni politici de la București, lideri de opinie, dar și bucăți din SIE și MAE, ceea ce ar putea crea o vulnerabilitate pentru securitatea națională. Cert este că sprijinul României în consolidarea regimului autoritar de peste Prut a fost esențial, Bucureștiul fiind cel mai important și vocal avocat al lui Plahotniuk în cancelariile vestice.

Și totuși, sprijinul României n-a fost suficient. Toate obiectivele oligarhului moldovean au fost pe rând ratate. În primul rând, n-a reușit să ajungă premier, în ciuda presiunilor exercitate asupra instituțiilor de la Chișinău. În al doilea rând, a eșuat în a promova un candidat propriu al democraților în alegerile prezidențiale, preferând să-l susțină pe socialistul prorus Igor Dodon la funcția de președinte al Moldovei, în dauna Maiei Sandu, candidata opoziției pro-occidentale. În al treilea rând, n-a reușit să împiedice formarea unui bloc unit al opoziției pro-occidentale din cele două noi partide, Acțiune și Solidaritate (PAS) și Platforma Demnitate și Adevăr (PPDA), conduse de Maia Sandu și, respectiv, Andrei Năstase. Această coaliție, în ciuda slăbiciunilor ei, a reprezentat o alternativă la Plahotniuk, pe care cancelariile occidentale s-au grăbit s-o ia în considerare. Mai puțin România, care a rămas fidelă oligarhului.

În al patrulea rând, decisivă pentru soarta oligarhului a fost ratarea negocierilor dintre Plahotniuk și Dodon pentru formarea coaliției de guvernare. Un rol decisiv pare să-l fi avut insistența lui Plahotniuk de a ocupa fotoliul de prim-ministru, dar și – mai ales – susținerea atât de către occidentali, cât și de către ruși a proiectului „Moldova fără Plahotniuk”. Eșuarea negocierilor oligarhului cu socialiștii, în care vicepremierul rus Dmitri Kozak pare să fi jucat un rol decisiv, a creat un context neverosimil în care cu doar 26 de deputați dintr-un total de 101, coaliția pro-europeană ACUM, constituită din PAS și PPDA, a ajuns să formeze guvernul la Chișinău, având sprijinul socialiștilor președintelui Dodon.

Lipsită de experiență, contestată de unii ziariști și lideri de opinie încă din prima clipă, mai ceva decât regimul Plahotniuk, guvernarea ACUM a fost o rază de soare într-o beznă deprimantă, ce se așternuse de câțiva ani, redând speranța în viitorul unei țări în legătură cu care existau ceva dubii. Deși a rezistat mai puțin de cinci luni, guvernul Maia Sandu a reconectat Moldova nu doar la valorile vestice, ci și la fondurile UE și FMI. Sunt câteva realizări incontestabile. În primul rând, îndepărtarea lui Plahotniuk și începerea de-oligarhizării statului. În al doilea rând, identificarea la nivelul Ministerului Economiei a schemelor financiare de corupție controlate de oligarh. În al treilea rând, începerea – chiar și timidă – a unei reforme în Justiție, în condițiile în care controlul asupra procurorilor și judecătorilor a reprezentat baza de putere a lui Plahotniuk. În al patrulea rând, reluarea creditării internaționale a Moldovei. În al cincilea, consolidarea unui pol politic autentic pro-european pe scena de la Chișinău și evacuarea unor lideri pretins democrați și pro-occidentali, care prin acțiunea lor politică au compromis vectorul european în Republica Moldova.

Guvernul Maia Sandu a picat după numai cinci luni, în urma revenirii la proiectul coaliției dintre socialiștii lui Dodon și democrații lui Plahotniuk, dar fără Plahotniuk. Noul guvern, condus de Ion Chicu, se pretinde tehnocrat, dar în fond este rezultat al simbiozei dintre socialiști și democrați, fiind populat de mulți foști consilieri ai președintelui Dodon. Este un guvern de campanie electorală, în toamna 2020 având loc alegerile prezidențiale în Republica Moldova. Majoritatea comentatorilor de la Chișinău a opinat că guvernul Sandu va supraviețui până la primăvară, pentru a deconta dificultățile iernii. N-a fost așa.

Imediat după alegerile locale, premierul a declanșat o criză politică soldată cu demiterea guvernului, în urma unei moțiuni de cenzură votate de noua majoritate formată din socialiști și democrați. Ca prin minune, corul acuzatorilor care luni bune au pretins că Maia Sandu aduce tancurile rusești pe Prut, că livrează Moldova la bucată lui Dodon, că nu mai știu ce face... a amuțit dezorientat. Au fost prinși pe picior greșit și lobbiștii democraților, care pretindeau că doar echipa lui Plahotniuk poate garanta orientarea pro-vest a Moldovei.

Chiar dacă nici astăzi, la aproape două luni de la consumarea demiterii guvernului ACUM, nu e foarte clară strategia politică a Maiei Sandu, acest episod a reconfigurat scena de la Chișinău. Dodon și-a întărit pozițiile mai repede și mai ușor decât probabil spera. Poate prea ușor, fapt care ar trebui să-l pună în gardă. Toate resursele administrative, mediatice, financiare, etc. pe care le controlează vor fi aruncate în joc pentru a obține un nou mandat de președinte. Are în spate un partid puternic, cel al socialiștilor, cu acces la experți în campanii electorale din Rusia și care încearcă să ia sub control cel puțin o parte din vechile scheme financiare ale lui Plahotniuk. Și, cel mai important, să controleze justiția moldovenească, principala resursă de putere a oligarhului fugar.

La rândul ei, Maia Sandu – paradoxal – a ieșit întărită de pe urma demiterii. A tranșat în favoarea ei competiția pentru supremație în blocul ACUM, pierderea alegerilor pentru funcția de primar general al Chișinăului reprezentând o lovitură serioasă pentru Andrei Năstase, liderul PPDA. Șansele acestuia de a candida din partea blocului ACUM la prezidențiale au scăzut, Năstase având dificultăți în a se reinventa ca om politic în contextul dispariției de pe scenă a lui Plahotniuk. Prin faptul că n-a operat remanierea cerută de Dodon, adică cedarea portofoliilor Internelor și Economiei socialiștilor, pentru a mai câștiga cu orice preț câteva luni de guvernare, Maia Sandu a evitat ostilizarea totală a lui Năstase, care ocupa în acel moment fotoliul de ministru de interne.

Astfel, Maia Sandu a devenit din noiembrie liderul opoziției și principalul candidat al forțelor pro-europene la alegerile prezidențiale. Dintr-un prim-ministru de sacrificiu, cum se prezenta până nu demult, a devenit speranța opoziției. Mai degrabă a fost obligată să se reinventeze de context. Eșecul lui Andrei Năstase la primăria generală lăsa forțele pro-europene fără un candidat redutabil la alegerile prezidențiale, deci Maia Sandu trebuia să intre în acest rol. Dacă ar fi rămas alte câteva luni în fruntea guvernului, prestigiul ei s-ar fi erodat, ceea ce ar fi transformat-o într-o victimă sigură în competiția cu Dodon. Liderii ACUM au fost supuși unor atacuri susținute nu doar din partea presei controlate de socialiști și democrați, ci mai ales din partea celei independente, care a tratat guvernul în acord cu standardele foarte ridicate pe care acesta și le-a asumat public în campania electorală. Până astăzi, chiar unii lideri din cele două partide ale blocului ACUM se comportă ca niște activiști civici, care adună like-uri pe rețelele sociale, și nu ca niște oameni politici veritabili.

În mod paradoxal, șansele opoziției de a se prezenta într-un front unit depind de Igor Dodon. Mai precis, de modelul politic pe care-l va asuma. Dacă Dodon va încerca să devină un Plahotniuk preluând schemele de corupție, instituțiile media, rețelele din justiție, sugrumând și exploatând la sânge o țară întreagă, model pentru care pare să fi optat președintele, șansele opoziției pro-europene de a rămâne unită și de a-l învinge sunt ceva mai mari. În acest caz, Andrei Năstase, care are o reziliență de tanc german și o incontestabilă experiență pe frontul luptei cu oligarhia, face ce știe mai bine și rămâne cu PPDA alături de PAS, în blocul politic ACUM, sprijinind candidatura Maiei Sandu, cum a mai făcut în 2016. Iar unioniștii, care par și ei să se regrupeze în jurul liberalilor lui Dorin Chirtoacă și liberal-democraților lui Tudor Deliu, ar putea în turul doi să voteze și ei pentru Maia Sandu, pentru a evita experiența tristă a turului doi de la Chișinău, când se pare că o parte a electoratului unionist a decis să-i lase primăria generală socialistului Ion Ceban, abandonându-l pe Năstase.

Cu totul alta va fi evoluția politică a Republicii Moldova în cazul în care Dodon îl va lua ca model pe comunistul Vladimir Voronin, cel care i-a fost șef de partid și mentor. În acest caz, va fi grea, dacă nu imposibilă coagularea unui front unit în spatele candidaturii Maiei Sandu. În consecință, șansele lui Dodon de a câștiga al doilea mandat ar crește substanțial.

Practic, viitorul scenei politice de la Chișinău va depinde de rezultatul luptei dintre Plahotniuk și Voronin, luptă care se dă în mintea președintelui Dodon.

Armand Goșu, Revista 22