image
Sursa foto: jc.md

Cartoforul sau Jocuri de cărţi pe tabla de şah

Oricât de mult s-ar visa pilot, Igor Dodon e făcut să fie [doar] însoţitor de bord. Pesemne, îi place (şi) această meserie: de fiecare dată când zboară cu avionul, are o mare dorinţă de a se adresa, din cabina însoţitoarelor, pasagerilor cu cuvinte de salut. E în culmea fericirii atunci. E în al şaptelea cer, da.

Alţii sunt cei care conduc nava. Apropo, după cum zboară ea în ultimul timp, se pare că aceştia sunt nişte piraţi aerieni. Aceştia pot să ceară, de exemplu, schimbarea destinaţiei. Pot să spună că nu le mai place aeroportul Chişinău şi că vor să aterizeze pe un aeroport din „Găgăuzia”, de exemplu. Sau pe unul de la „Nord” (Bălţi? Mărculeşti? Pelinia?). E limpede că nu lui Dodon îi trebuie acest aeroport nou (nici bani nu are pentru asta). Dar comandamentul a decis şi „preşedintele” a uitat pe dată de toate problemele stringente: vrea aeroport(-uri) şi gata.

Lui Igor Dodon îi place (şi) şahul. El insista că, atunci când negocia cu Vlad Plahotniuc formarea unei alianţe, el „juca şah”. Întrebarea lui, arogantă: voi ştiţi a juca şah? – era retorică şi sugera: dacă nu ştiţi, nu comentaţi.

Doar că în meciul cu Plahotniuc nu era nici urmă de şah. Poate că în mintea lui el făcea nişte „combinaţii” (deşi tot el ne-a dat de înţeles că aranjamentele se făceau în altă parte), dar în realitate, pe terenul de joc, el trişa evident. Jocul în sine era un soi de preferans cu elemente autohtone de-a popa-prostul: am văzut cu toţii cum doi oameni, asistaţi de al treilea, jucau în cărţi destinul RM.

În general, ambii făceau un joc străin, acceptând condiţii puse de un altul, absent la masă. Simplu spus – de aici impresia de joc ciudat – preferansul (sau, mă rog, şahul) se juca aiurea, aceştia doi fiind doar mici pioni executori care, în timpul liber, voind să-şi partajeze funcţiile (cu mâna cui să scoată castanele subversive din foc), jucau un elementar „durak” rusesc. Doar că unul dintre ei aplica alte reguli. Îl „juca” pe celălalt.

Estimp, fără ca cineva să ştie că acest Ostap Bender al nostru dădea lecţii de joc simultan (de manieră moldovenească), în altă parte se juca un alt meci. Unul anunţat public, cu condiţiile expuse limpede pentru toată lumea. Miza: formarea unui guvern minoritar, având ca scop reformarea justiţiei moldoveneşti, de(z)-oligarhizarea politicii, de-criminalizarea economiei. Doar că (şi) pe această tablă de şah Dodon îşi făcea jocul său. Un joc de cărţi şi aici, cu aşii scoşi din mânecă şi cu reguli de… „perekidnoi durak”. Asta este imaginea pe care au reţinut-o comentatorii: joc de cărţi pe tabla de şah. Dintr-odată se profila şi prototipul său literar. Nu era tradiţionalul Caţavencu (sau Dandanache). Era Bondici (sau poate Pungescu), cartoforul coţcar din comedia lui Alecsandri. Şi se prindeau, pe rând, în acest joc al hazardului, ba Vlad Plahotniuc, ba Maia Sandu cu Andrei Năstase, ba Pavel Filip, cu echipa „reformată” a PD.

Imaginea s-a developat definitiv abia atunci când Dodon şi-a scos toţi „aşii” din mânecă (că s-au dovedit a fi în realitate nişte „şestari” e o altă poveste): propriii săi consilieri pe post de miniştri, caz unic în politica lumii! Simplu spus, el a venit la „jocul de şah” cu propriul său butuc de cărţi măsluite. De regulă, acest soi de artişti sunt evacuaţi ireversibil din orice cazinou, dar, fiindcă la noi era anunţat un „turnir de şah”, lumea a rămas descumpănită şi a muţit.

Se părea că Dodon şi-a pus capac carierei politice – cine să mai vrea „alianţe” şi afaceri politice cu el, trişorul şi coţcarul?! Au acceptat însă acest joc eternii „mijlocaşi-lăturaşi” de la PD. După plecarea lui Plahotniuc partidul lui Dumitru Diacov (oricine ar fi în fruntea lui) a revenit la vechea sa formulă de ofertă politică: mireasa conjugărilor postelectorale, de la care ei nu pot să lipsească, în care ei nu pot fi evitaţi. E un joc cu succes modest, dar garantat. De ce şi-ar rata şansa? Doar că „simultanul” acesta (un „perekidnoi durak”, cum ziceam, la câteva mese concomitent, folosind aşii unui joc de la o altă masă) îl joacă Dodon, aşa cum îl vrea el. Astfel încât democraţii ar putea să aibă şi surprize.

Se pare că e uimitor cum atâta lume se lasă prostită în acest hal fără de hal. Dar poate că nimic surprinzător. Pentru că acest prinţ al aranjamentelor nu a apărut din senin. La noi totul se rezolvă prin tocmeală: de la diplome de studii la numiri în funcţii; de la interziceri la permisiuni; de la arestări la eliberări; de la anularea unor decizii la aprobarea lor. Fie şi decizii didactice sau ştiinţifice, politice sau judecătoreşti, ele nu se rezolvă în mediile academice sau în instituţiile educaţionale, în judecătorie şi în parlament, ci prin aranjamente. Suntem o ţară a aranjamentelor. Şi tare ne convine asta, chiar dacă uneori chipurile ne revoltăm. Şi tare mă tem că Dodon ne reprezintă perfect.

P.S. Comentatorul politic seamănă uneori cu comentatorul de fotbal: deşi ambii se pronunţă asupra unor evenimente produse (post-factum, deci), fără a intra pe terenul speculaţiilor futurologice, atât unul cât şi celălalt nu se pot abţine să nu facă şi pronosticuri. Având în vedere că se joacă după aceleaşi reguli, pe terenuri de aceleaşi dimensiuni, cu echipe şi jucători având clasă şi stil de joc cunoscute, tentaţia e explicabilă. Adevăratele dezamăgiri survin însă atunci când se încalcă regulile, când echipa joacă în favoarea alteia, când se vând jocurile, când sportivii se dopează ori… când se joacă alt joc decât cel anunţat. De regulă, jucătorii şi echipele sunt descalificaţi pentru încălcarea principiilor sportive. Nu şi la noi. Şi atunci la ce ne-am mira de mişcări şi decizii „surprinzătoare”?

Lumea spune (ne-o sugerează şi partenerii) că soluţia ideală ar fi debarcarea lui Dodon de către PD şi ACUM. O fi, dar hai să ne gândim: cât de mult i-ar trebui asta PD-ului? Ei au votat un guvern perfect asemănător cu guvernul Filip, prin componenţă şi scopuri. Acum ei sunt în cea mai avantajoasă postură: nu răspund de nimic şi se pot „fortifica”. Nu conform planurilor lui Plahotniuc, care voia să ţină sub control tot ce mişcă (asta comportă mereu riscuri, oricât ar fi de tentant), ci pe segmentul lor tradiţional, „de mijloc”… care nu poate fi evitat. Ei îşi pot reforma liniştit structurile şi îşi pot căuta liniştit finanţatorii (încă nu-i au şi de aceea, neştiind din ce zonă vor veni, nu se grăbesc să ia vreo decizie… geopolitică). Aşteaptă să fie curtaţi, după vechile tradiţii. La ce le-ar trebui lor să-l dea jos pe Dodon înainte de prezidenţiale? Ca s-o facă preşedinte pe Maia Sandu? Credeţi că lor Maia Sandu le convine mai mult decât Dodon?

Mircea V. Ciobanu

Noutăţile partenerilor

comentarii: