Care este preţul lui „cu orice preţ” // Editorial

Ne mirăm că lumea a acceptat uşor plecarea guvernului Sandu, unul al reformelor şi al miniştrilor şcoliţi în Occident, dar am uitat cât de mult s-a ironizat pe seama angajărilor prin concurs şi pe seama „harvardezilor” din Guvern. Noi niciodată nu i-am prea avut la inimă pe cei liberi, deştepţi sau, doamne fereşte, bogaţi şi independenţi. Nu aceşti tineri sunt „încă verzi” pentru a guverna, ci noi încă nu ne-am copt ca să acceptăm acest mod de a administra lucrurile.

Aparent, se produc mereu surprize, dar în realitate, nimic mai previzibil decât politica moldovenească. Poţi să greşeşti termenele, nu şi esenţa. Era de la sine înţeles că mariajul (recte: concubinajul politic) dintre ACUM şi PSRM se va destrăma. Când? Exact atunci când reforma justiţiei avea să-l ameninţe personal pe Igor Dodon. Aparent, coaliţia situaţională se mai putea prelungi, dar – fiindcă la noi totul depinde de numiri, nu de calitatea legilor – dacă nu se ajungea la selectarea unui procuror independent, toate celelalte îşi pierdeau raţiunea de a fi.

În debarcarea guvernului Maiei Sandu s-a apelat la tehnologia moldovenească clasică: să moară capra vecinului. Cu orice preţ. Nimic nou, anterior ACUM-iştii îl debarcaseră pe Plahotniuc, punând la bătaie totul, inclusiv cariera, credibilitatea, onoarea. Şi au reuşit, trebuie să recunoaştem. Dar au şi plătit cu cariera şi credibilitatea. Sacrificând, inclusiv, nu doar speranţe, ci şi destine. Au vrut să câştige cu orice preţ şi le-a reuşit.

Şi democraţii au acceptat, recent, jocul socialiştilor în totalitatea lui: nu doar debarcarea oponenţilor (aici era limpede, setea de răzbunare era prea mare), ci şi instalarea guvernului de buzunar al lui Dodon (!). Pentru că au vrut, cu orice preţ, să-i pedepsească pe cei din ACUM. Deşi aveau o şansă atât de frumoasă de a arăta prin fapte că ei sunt altfel, după plecarea lui Plahotniuc! Un exerciţiu altruist i-ar fi reţinut în istoria politicii noastre.

Dar ce m-a apucat să visez colorat cu ochii deschişi? Nu e despre noi visul meu! Răzbunarea i-a orbit pe democraţi şi ei au pus totul la bătaie, votând guvernul-marionetă al lui Dodon. Asta îi va costa. După înscăunarea unor miniştri docili şi pro-ruşi, cine te va mai crede că ai vrut europenizare? Contează faptele, iar faptele unui deputat sunt voturile sale (care determină într-un fel sau altul destinul oamenilor). La putere sau în opoziţie, votul tău este cel care te reprezintă. Dacă alegătorul tău e mulţumit că ai votat guvernul de buzunar al lui Dodon, poţi să dormi liniştit.

Şi socialiştii au vrut să câştige cu orice preţ, jucând două reprize la două capete diferite. Acceptând mai întâi alianţa cu ACUM pe condiţiile acestuia din urmă, umilitoare pentru ei, care aveau cele mai multe voturi/ mandate în parlament. Dar dorinţa lor de a scăpa de Plahotniuc (pentru a-şi face propriul oligarhat) a fost atât de mare, încât ei au acceptat jocul. Surpând, pe la spate, toată construcţia reformatoare ACUM-istă, dar asta e altă poveste. Când s-au simţit ei înşişi (dar mai ales Dodon) în pericol, au rupt alianţa, chiar dacă aceasta îi onora şi le aducea dividende politice. Dar şi bani în buget, pentru proiectele sociale. Voind să-i debarce cu orice preţ pe obraznicii harvardezi, s-au umilit în faţa democraţilor, şi-au stricat reputaţia în exterior.

Dar tot ce s-a întâmplat pe perioada guvernării Sandu nu este o experienţă inutilă. Mai întâi, s-a văzut că se poate guverna calm şi eficient, atrăgând privirile binevoitoare ale lumii, aducând bani reali în vistierie, dejucând scenarii şi scheme. Faptul că alegerile generale locale s-au desfăşurat şi s-au încheiat calm, cu bilanţuri logice, fără fraude majore (care, de regulă, erau generate de oamenii guvernării), e un indiciu că primul pas esenţial în jocul democratic a fost făcut: se poate şi aşa.

E tristă de tot dispoziţia (ironică şi arogantă) de a renunţa pentru totdeauna la practicile angajărilor prin concursuri, ca şi la angajarea în guvern a unor funcţionari şcoliţi în Occident. Dacă vom reveni la absolvenţii instituţiilor noastre, „reformele” în genul Dodon vor fi în vogă. Şi vom rămâne în realitatea socialist-ortodoxă pe multă vreme. Iar concursurile trebuie să intre în obişnuinţă. Cu anunţarea din timp a candidaţilor, cu oferirea timpului pentru jurnaliştii de investigaţie pentru a radiografia persoanele care aspiră la înalte funcţii. Cu monitorizarea procesului şi a rezultatelor. Revenirea la formula numirilor discrete va păstra starea noastră neputincioasă pe multă vreme, dacă nu pentru totdeauna.

Dacă nimic nu e întâmplător, atunci Guvernul Chicu ne-a fost trimis ca pedeapsă. Ca replică tuturor – adepţi sau adversari ai Maiei Sandu, principiali şi echidistanţi, care am tot avut ce să-i reproşăm: că nu face nimic, că prea încet merg reformele promise şi, desigur, că nu ne asigură prosperitatea promisă.

Am putea să spunem (în logica celor doar 26 de mandate, respectiv, atâtea procente de încredere din partea noastră) că ACUM nu merita să guverneze (cineva spunea: încă nu s-au copt). Dar am putea spune şi altfel: noi încă nu ne-am meritat un asemenea guvern. Dimpotrivă, un guvern al socialiştilor şi al democraţilor este expresia dorinţelor acestui popor. Mai mult: un guvern personal, de buzunar, al lui Igor Dodon este ceea ce merităm, de vreme ce acest ciudat produs al acestui ciudat popor se bucură de cea mai mare popularitate.

Încă ceva: guvernul este, fără nicio excepţie, rodul gândirii căpşunarului de la Condriţa. Dar responsabilitatea pentru înscăunarea lui revine nu doar PSRM şi PDM, ci şi p e r s o n a l fiecăruia din cei 62 de deputaţi care l-a învestit. Care a transmis, astfel, toată puterea noului oligarh al RM. Ca să ne pună la încercare: o vom înghiţi şi pe asta?

Între timp, ca o constatare: prima şedinţă de guvern a prezidat-o Dodon (o şedinţă ca la preşedinţie, cu aceleaşi personaje): să se ştie cine-i patronul. Primul vizitator la guvern a fost primarul Ceban: să se ştie cine trebuie asigurat (sau evacuat) primul, în caz de cataclism. Primul „proiect duminical” al guvernului a fost cum să cheltuiască banii adunaţi de alţii. Practică tipic socialistă. Primul „proiect” al primarului („ne”-)socialist al Chişinăului e să mute primăria într-un „open space” modern, „astfel încât oamenii să vadă cu ce ne ocupăm toată ziua”. În vechiul palat să rămână doar primarul. Măria Sa.

Acum, în logica jocului, s-ar cuveni ca democraţii să participe, împreună cu Blocul ACUM, la demolarea proiectului personal al lui Igor Dodon. Lăsându-l fără guvern şi fără parlament. Cu orice preţ, da. Doar că această idee poate fi luată în calcul numai după şi în funcţie de cine va fi numit procuror general. E mai presus de tradiţii, legi şi principii.

Mircea V. Ciobanu