PE SCURT
Teatrul social nu numai că a intrat rapid în mediul profesional, dar a câștigat treptat atenția spectatorilor obișnuiți. În Rusia, teatrul „schimbărilor sociale”, adică cel după care viața participanților săi se schimbă în bine, trece treptat de la art-terapia locală la producții reale de scenă și atrage atenția unui public larg.
În 2019, teatrul social „a crescut” până la propriul festival. În perioada 28 – 31 octombrie, Moscova va găzdui forumul-festival al teatrului social și incluziv „Особый взгляд”. „Teatrul social este un teatru care face vizibil ceea ce este de obicei invizibil pentru societate”, spune criticul de teatru Nika Parhomovskaia, producătorul creativ al festivalului. „Adică, scoate la lumină persoanele cu dizabilități, reprezentanți ai minorităților sociale, pensionari, deținuți, persoanele fără adăpost, adolescenți imigranți și reprezentanți ai comunității LGBT”.
PE LUNG
Spectacolele incluzive nu au obiectiv de a trata pe cineva sau de a scăpa de viciile societății, subliniază Parhomovskaia. Teatrul social arată că există o mulțime de oameni complet diferiți în jur și că îți poți schimba atitudinea față de ei. Toți oamenii ai căror trăsături fizice și mentale în viața obișnuită îi împiedică să se integreze în societate, devin nu numai participanți la spectacole, ci și tema cercetării artistice, personaje centrale.
Unul dintre aceste spectacole, care arată viața oamenilor „invizibili” pentru societate, a fost pus în scenă de regizorul Vsevolod Lisovski, câștigătorul Măștii de Aur. Piesa „Peștera” a fost prezentată pentru prima dată la Rostov-pe-Don în 2019, dar Vsevolod a început să lucreze la ea în urmă cu cinci ani, după ce a vizionat filmul „Adio, vorbire” de Jean-Luc Godard. Eroii acestui film repetă de multe ori aceleași cuvinte: „Fă așa ca să pot vorbi”. În spectacolul său, Lisovski a văzut o oportunitate de a da cuvântul celor fără adăpost. Vsevolod definește esența piesei astfel: „Oamenii care sunt lipsiți de vorbire în lumea modernă, câștigă discursul și abilitatea de a-și exprima gândurile și opiniile”.
În „Peștera” participă trei actrițe profesioniste și trei actori amatori. Actrițele selectează un fragment din cartea „Dialoguri de Platon” și îl citesc. Sarcina actorilor din rândul celor fără adăpost este să se angajeze în dialog cu acest text, pentru a găsi o problemă care să coreleze cu experiența personală. Vsevolod Lisovski nu își atribuie piesa în categoria teatrului social. „Nu am stabilit sarcini incluzive aici. „Peștera” nu este despre problema oamenilor fără adăpost, este dedicată vorbirii lor. Spectacolul este un eveniment semnificativ în viața participanților noștri, dar anume problemele sociale, eu cred că nu le rezolv”, remarcă el.
Geografia incluziunii
Teatrul social există acum în multe orașe din Rusia – de la Kaliningrad la Vladivostok. „Dacă regiunea are un teatru puternic, atunci sunt dezvoltate și spectacole sociale”, spune Nika Parhomovskaia. – Dacă în regiune teatrul nu este foarte bun, de exemplu, în zona de mijloc a Rusiei, atunci nimeni nu va fi implicat în producții incluzive acolo. De multe ori totul se reduce la bani. În ciuda faptului că teatrul social este o plăcere destul de ieftină în comparație cu cel tradițional, de obicei nu are nevoie de efecte speciale și o cantitate imensă de recuzită, de multe ori actorii pur și simplu nu au unde să organizeze repetiții, deoarece nu pot găsi locuri libere”.
„Am deschis cinci teatre „incluzive”. Școala a șasea se deschide la Kaliningrad. Dar nu întotdeauna găsim parteneri pe teren ”, spune Tatiana Mediuh, șefa „Inclusion”. – În multe regiuni, nu putem coopera cu teatrele locale, deoarece mulți cred că un teatru incluziv nu are valoare artistică. Cuvântul „social” din țara noastră este asociat cu ceva slab, rău și de calitate scăzută. Dar avem misiunea opusă. Vrem să dezvoltăm cu exactitate un teatru colectiv profesionist. Cine participă la acesta este secundar, este important să ridice probleme de actualitate”.
În Sankt Petersburg, un oraș în care au loc sute de spectacole simultan, teatrul social este înfloritor. De ce în acest oraș teatrul social crește atât de activ, mutându-se mai departe în alte orașe ale Rusiei? „Multe producții regionale au fost făcute de tineri regizori din Sankt Petersburg”, spune Nika Parhomovskaia. – Acest lucru se datorează faptului că în Sankt Petersburg este foarte dificil să găsești de lucru într-un teatru municipal sau chiar într-un teatru federal. Și absolvenții Academiei de Teatru din Sankt Petersburg (acum RGISI – Institutul de Stat al Artelor Performante din Rusia), în căutarea a ceva nou, merg la școlile internate neuropsihiatrice, la casele de bătrâni și la orfelinate”.
„Astăzi incluziunea se extinde într-un sens calitativ”, o susține regizorul Alexandr Savciuk. – Acesta nu este doar un fel de tendință de masă, ci un fenomen artistic. Oportunitatea pentru artă de a traversa granițele teatrale, pentru a extinde limba de comunicare cu publicul și a împărtăși experiență cu el”.
Liberi de frici
Când a fost întrebată de ce persoanele fără adăpost, deținuții și imigranții au nevoie de un teatru, Nika Parhomovskaia notează funcțiile sociale și terapeutice: „Teatrul vă permite să exprimați ceea ce nu puteți face în viața obișnuită. Mergi pe scenă, povestea ta este importantă. De exemplu, piesa „Intangibilii” din Sankt Petersburg, unde au participat oameni fără adăpost și, din câte știu, viața multora dintre ei s-a schimbat după piesă. Odată ajunși în scenă, actorii amatori înțeleg că au dreptul la vot și capacitatea de a crea. Întregul teatru social este despre exprimarea de sine și sentimentul că sunt sprijiniți”.
Pentru a educa, a te antrena ai nevoie nu doar de oameni care doresc să joace, ci și de o comunitate de teatru profesionistă, spune Nika. Nu orice teatru este gata să-i aducă pe oameni cu dizabilități în spectacole. Unii nu au ascensoare pe scenă, alții nu sunt pregătiți mental. Mulți directori și chiar regizori cred că este mai ușor să pui un actor într-un cărucior, astfel încât să joace o persoană cu dizabilitate, decât să antreneze o persoană cu nevoi speciale în activități teatrale.
„Pentru mine, teatrul social este o modalitate de a scăpa societatea de frici”, spune Tatiana Mediuh. – Când am început să lucrez cu oameni nevăzători, eu tot nu știam cum să-i abordez. Arta nu impune nimic, dar în același timp arată că persoanele fără adăpost sunt inteligente și bine citite, iar cu cei hipoacuzici poți să discuți”.
Cel mai dificil este scapi societatea de stigmatul impus deținuților. Între timp, Karina Pronina, regizoare, actriță și șefă a centrului de producție „Vidra” din Irkutsk, a pus în scenă deja două spectacole cu deținuții coloniei din oraș.
„Persoana aflată în detenție este obișnuită cu lipsa de libertate, că opinia sa nu este luată în considerare. Este încadrat în sensul direct între gratiile reale și cele morale. Aici este mai convenabil să te supui și să faci ceea ce îți spun”, spune Karina. – Eu însă încerc să intru în dialog cu actorii și să lucrez cu aceștia în condiții de egalitate. În primul rând, scriu un scenariu, iar în procesul de lucru cu actrițele, totul se schimbă, producția capătă formă”.
Când deținuții sunt eliberați, de cele mai multe ori ei nu știu cu ce să se ocupe și nu au unde să se întoarcă. Teatrul dă speranță că poți explora lumea. Sarcina regizorului unui teatru social este de a „infecta” oamenii cu această libertate, de a le extinde viziunea asupra lumii. Karina vorbește despre una dintre actrițele care a participat la ultimul său spectacol. În prezent aceasta organizează un studio de teatru pe lângă o biserică. O altă actriță, recent eliberată, a fost angajată la un atelier de design.
Principalul lucru este ca spectatorii să vadă de partea cealaltă anume oameni. Nu niște „resturi ale societății” pe care trebuie de pus cruce. Au aceleași gânduri și sentimente. Pentru o bună parte a societății, deținuții sunt subiect tabu. Desigur, sunt mulți care susțin socializarea unor astfel de oameni, dar sunt și mulți care o neagă complet. Și această situație va continua mult timp”, consideră regizoarea. În ciuda acestui fapt, Karina Pronina continuă să dezvolte ideea teatrului social. Următorul ei proiect este o piesă despre mamele condamnaților.
Dar nu numai deținuții nu sunt acceptați de societate. „De fiecare dată când sunăm mașini după spectacol pentru actorii noștri, apar probleme cu taxiurile. Mulți șoferi refuză să poarte un scaun cu rotile și îl numesc „căruță”, spune Iana Sigida, o actriță și profesoară la Inclusion din Novosibirsk. – Actorii noștri obosesc repede, le este dificil să desfășoare o repetiție deplină. Dar sunt tare bravo, autodisciplina îi ajută să reziste.
Actorii participanți la spectacole (vorbim despre piesa „Iushka”, la care participă persoane cu diferite dizabilități și care a fost prezentată recent la festivalul din Samara), se cunosc treptat și își descoperă talentele. „Am părăsit teatrul de repertoriu, lucrând acolo timp de zece ani, pentru un teatru incluziv, pentru că orice altceva și-a pierdut sensul pentru mine. Aici înțeleg ce vreau să spun publicului și de ce merg pe scenă”, mai spune Iana Sigida.
