Profesoara, coordonator a sute de proiecte educaţionale internaţionale, a postat un text pe profilul său de Facebook, în care descrie „experiența recentă, care și-a pus o amprentă puternică asupra ființei mele, m-a scos din tipar”:
„Am ajuns acolo unde mi-am dorit de mult să fiu și anume în Basarabia, cum îi spun eu de când eram de-o șchioapă și ascultam cu înfrigurare și emoție poveștile adevărate ale bunicului meu patern care luptase pe frontul de acolo. Odată ajunsă dincolo de Prut, a fost prima dată în viață când am comparat ce e ACOLO cu ce e AICI. Știu, am comis păcatul de a judeca, dar a fost involuntar. Știți ce-am văzut?
ACOLO oamenii sunt oameni. Pe străzi aglomerate sau nu prea, i-am auzit spunând „Scuzați” atunci când au trecut pe lângă mine și au fost prea aproape, invadându-mi spațiul personal sau atunci când au trecut prin fața mea. Apoi mi-au mulțumit. Și au zâmbit. AICI au intrat în mine și nici nu au întors capul. Mi-au trântit geanta de pe umăr și nici nu le-a păsat.
ACOLO vânzătorii din orice magazin sau gheretă te privesc, te salută, îți zâmbesc și îți dau restul la bani direct în mână. Asta înseamnă că te respectă, te simt aproape, nu le e teamă să primească și să ofere ceva direct. Se creează o legătură între tine și ei, care se traduce prin respect și egalitate. AICI mă desconsideră. Restul îmi e pus pe tejghea. Între mine și vânzător e o barieră.
ACOLO străzile sunt curate. Nimeni nu aruncă gunoaiele la întâmplare. Să vă dau și un exemplu: eram pe unul dintre bulevardele din Chișinău, oraș care nu excelează la numărul coșurilor de gunoi, dar compensează prin educație. Un cuplu de tineri în fața mea. Au mers vreo 300 de metri cu gunoiul în mână (niște banale ambalaje din hârtie) până când au găsit un coș de gunoi. AICI totul e inundat de plastic. Ori de câte ori bate vântul, gunoaiele de pe strada mea aterizează direct în trandafirii care cresc la geamul meu. Dacă nu aș avea fereastra închisă, cred că ar intra peste mine. Chiar dacă exact în fața casei mele este un coș de gunoi. Ne e mai ușor să aruncăm unde ne vine și cum ne vine.
ACOLO nu am văzut pe nimeni mâncând semințe. AICI calc pe covoare de coji de fiecare dată când merg pe jos.
ACOLO nimeni nu scuipă pe stradă. AICI a devenit sport național. Este una dintre cauzele pentru care în România se înregistrează anual un număr foarte mare de noi îmbolnăviri cu tuberculoză și conducem detașat în topul țărilor cu bolnavi de TBC.
ACOLO oamenii vorbesc încet. Să îi audă doar cei de lângă ei. La fel fac și când vorbesc la telefon. AICI oamenii țipă. Îi aud de la două colțuri distanță. Tot ce e gol sună mai tare, nu?
ACOLO oamenii salută. Spun clar „Bună dimineața!” sau „Bună ziua”. AICI de cele mai multe ori îmi este aruncat în față un „Neața!” care mă enervează de la prima oră. „Bună dimineața!” este cea mai frumoasă urare pe care i-o poți face unui om. Are ceva magic și pozitiv în ea. Știți că și la nunțile românești, oaspeții sunt întâmpinați tot cu ea. E un început. De ce ne batem joc?
Și ar mai fi, dar mă opresc aici. Cine are ochi și urechi... Eu tot mai sper...”
Abonează-te la ştirile UNIMEDIA pe Google News
StudioTechno
Potrivit legislației, suntem obligați să cenzurăm comentariile ce incită la ură, reprezintă atac la persoană sau conțin cuvinte necenzurate.
Vă îndemnăm la discuții decente!