Capetele și cozile, pentru supa de pește
Cannes-ul e în primul rând despre cozi. Imense, dar vorba poetului, bine organizate. Romantici, veleitari, fete cu speranță de viață direct proporțională cu decoltajul, vechi visători cu papion și costume mâncate de molii, studente de la actorie, simpli posesori de ținute de seară sau de nasuri nou-sculptate, vin de dimineață pe Croissette, cu foițe pe care scrie “Une invitation, SVP” și așteaptă, așteaptă, așteaptă să prindă pe cineva care are o invitație în plus la o proiecție de film. Fantoma covorului roșu îi bântuie și nu le dă pace. De-i frig, de plouă, de bate vântul, ei stau, plini de speranță, vineți sau aproape insolați. Și, fiindcă business-ul veleităților este profitabil, au și apărut rușii (Aveți reguli? Foarte bine, noi venim să vi le stricăm!) care au vândut, pentru ceremonia de deschidere, invitații (pe care, de altfel, dacă ești acreditat, le primești gratuit) ce au ajuns la 3 915 de euro, peste o mie de euro pentru o intrare la reprezentația de seară, iar pentru invitații la o petrecere (care au loc aici cu zecile, inclusiv pe iahturile din golf), o ieftinătate – doar șase sute de euro. Pfi!
Cozile presei
Sunt altă mâncare de pește. La Cannes sunt acreditați peste trei mii de jurnaliști din întreaga lume. În Palatul Festivalului au parte de două etaje – camere de presă cu zeci de calculatoare, sală de conferință de presă, cafenea unde poți să lucrezi, terasă cu fantasmagorică vedere la port și la cetate. În fiecare zi (!) pe raft poți să găsești cel puțin zece reviste color dedicate festivalului – reviste color, glossy, la nivel de cotidian. Ultimele premiere, ultimele bârfe, rating-urile. Toți jurnaliștii primesc ecusoane de câteva culori care le permit accesul într-o anumită ordine. Cei mai privilegiați sunt cei cu ecusonul alb, ei intră peste tot primii, apoi vin cei cu ecusonul roz sau roz cu bulină. Madame Larisa Turea, fiindcă este o veterană a festivalului, vine pentru a 23-a oară, are roz. Eu (a doua din cele două jurnaliste moldovence prezente) am primit albastru, culoarea care urmează imediat după. Galbenii, portocaliii și celelalte culori vin în spate. Pentru fiecare culoare este coadă aparte și la proiecții, și la conferințe de presă. Te zgârii puțin pe față, dar te conformezi. Mai ales că la proiecții, printr-un fel de joc al hazardului, poți să nimerești și la balcon, dar și la parter, la două rânduri de protagoniști sau de starurile invitate. La proiecțiile din Palais des Lumieres, presa (cel puțin roz-albaștrii) merge la fel pe covorul roșu, doar că la galop (galopul și coada sunt două constante ale unui jurnalist la festival) ca să-și prindă un loc. Pentru acei care au întrebat de ce nu fac poze pe covor. Pentru că nu e considerat de bon-ton nici să faci selfie-uri pe covor, nici să fotografiezi pe alții, doar dacă nu ești fotograf acreditat și poziționat la locul stabilit dinainte. Dacă totuși riști să scoți telefonul, paza îți va flutura un pic pe la nas din umbrelele blindate. Fiecare pas al fiecăruia este direcționat sau ghidat, la fiecare metru, de către pază, angajați sau voluntarii festivalului, care sunt mult peste mie. La fiecare intrare, la fiecare barieră, la fiecare colț al treptelor sau al coridoarelor. Așa că fără improvizații. Când vă uitați în oglindă, gândiți-vă la ei.
Despre securitate
Pe acoperișul cinematografului se văd siluetele negre ale lunetiștilor, dubițele polițiștilor sunt la fiecare 10 m pe Croisette, patrulele cu uniforme albastre, pedestre sau pe drăcoveniile alea cu două roți sunt la fiecare pas. Când intri la un film – treci câteva cordoane de control – geanta, haina etc. La reprezentațiile de gală paza este dublată de militari cu automatele la piept. Oriunde ai intra, chiar și în cafeneaua jurnaliștilor, badge-ul tău este scanat. Mai puțin în WC, dar cred că și acolo sunt camere care te verifică cât de bine te-ai spălat pe mâini. Ni s-au dat instrucțiuni riguroase în legătură cu securitatea – orice obiect lăsat aiurea trebuie raportat, geanta și rucsacul sunt controlate de zece ori pe zi. Dar oricum tresari atunci când vezi o dubiță pe alee cu semne “lucrări de reparație” sau o mașină cu geamuri întunecate fără însemnele festivalului.
Foto: VALERY HACHE/AFP
Despre Rocketman
Uneori așa se întâmplă. La cinci dimineața ești încă sub cețurile Chișinăului, iar la zece, fluturând din ecusonul proaspăt primit, alergi la trap pe covorul roșu de la Palais des Festivales, că se începe Rocketman. Deși niciodată n-ai fost mare fan Elton John. E un film ce a făcut ceva zumzet și înainte de proiecția oficială. Și orice face zumzet e bine de studiat cu propriul ochi. Însuși Elton John, cu nelipsitul cercel cu diamante, dar, uimitor, în costumaș destul de sobru, alături de soțul său, cu o enormă compoziție vegetală brodat pe sacoul Gucci) a onorat festivalul, făcându-și apariția de cu seară pe covorul roșu, lăsând, cu o generozitate regală, ca Taron Egerton, Elton-ul din film, să se aplece într-un genunchi, în fața tuturor camerelor, aparatelor de fotografiat și a sutelor de gură-cască și să-i lege șiretul de la pantof. Toți s-au grăbit să imortalizeze momentul de maximă pioșenie. Sunt robul tău, cheamă-mă, fac orice. Face parte din regula jocului Cannes și a oricărui covor roșu. Cine trece într-un mod ordinar pe această fleșcăită bucată de fetru (la festival întotdeauna plouă, deci totul fleșcăie, inclusiv Calea Gloriei), fără să facă spectacol, fără să se împiedice sau să solicite cinci oameni care să-i poarte trena, murată și ea, e un pierdut. Normalitatea, precum bine știți, nu mai vinde. Nici nu se poartă, nicăieri. Deci. Pene, strasuri, tocuri, droage, drame și, dacă dă domnul, tragedii. Răii festivalului bagă zâzanie prin revistele zilei că regizorul Dexter Fletcer vrea să se ia de piept cu Bohemian Rhapsody (căreia i-a fost regizor după retragerea din cursă a primului ce a făcut 903 milioane dolari în primul an). Se prea poate. Dar. Filmul e ca și personajul. Exces de culoare, de strălucire, exces de nefericire, exces de orice. Începe spectacular, un înger al răului, costum roșu, aripi roșii nervoase, coarne, mers electrizat, intră într-un coridor pe care presupui că ar fi cel care duce la scena mare, dar intră într-o sală de terapie în grup. Încă își mai poartă aroganța, încă se mai consideră superior. Treptat, precum era și de așteptat, își mai leapădă din costumație – își lasă aripile, își rupe coarnele, iar la sfârșit, în general e un mic cetățean al globului, în trening. Apare, precum era și de așteptat, micul Reginald Dwight, viitorul Elton, un copil talentat, dornic să fie iubit. Se întâmplă cu toții. Șapte miliarde acum, alte miliarde în trecut. Mama e copleșită de sine. Tatăl, pentru care a vrut să fie vizibil – distant. Am zice rece, am zice nesimțit, dacă n-ar trece, ca o linie punctată scurt, prin film, o frază – ai vrut să mă legi de tine cu acest copil. Clasic. Subiect de nefericire eternă în n milioane cupluri. Noroc de bunica copilului, una dintre cei doi oameni normali ai filmului. Ea îl aduce la Academia de Muzică, unde este remarcat, dar pus sub observație, fiind prea talentat, deci periculos. Devenind muzicant de pub-uri, își descoperă homosexualitatea grație unui sărut pasional/de control, sub scară, al unui solist de culoare pe care îl acompaniază. Mda. Evoluția e cea pe care o așteptați – primul contract, întâlnirea cu poetul Bernie Taupin (Jamie Bell) (al doilea om normal în film, (n.a.), aici lista normalilor se încheie) – primul turneu în America – este semnalată și de un sărut, apoi o noapte extrem de tandră (cine vrea să vadă o scenă explicită, cu gros-planuri, dar de o duioșie infinită, de sex între doi bărbați – aveți aici exemplul). Și da, schimbarea numelui! Elton vine, oarecum firesc, de la ceva, iar John vine, la fel de normal, de la o fotografie cu beatle-jii, de pe peretele cabinetului celui care îi va fi primul producător. John Lenon. Elton John. Urmează reversul medaliei. Gloria presupune epuizare, frica de a nu corespunde naște monștri, dorința de a demonstra părinților că meriți dragostea lor (unul preocupat de sine, altul – scârbit de toate, inclusiv de propriul fiu) naște noi traume, etc. Vizibilitatea presupune și (re)apariția oamenilor cu interese în câmpul tău intim. John Reid, iubitul tandru, alias Richard Madden, reapare, și se transformă într-o bestie. În dulcele limbaj mioritic, într-o animală. Nu ai puteri pentru următorul turneu – aplicăm niște pedepse corporale sub formă de pumni în moacă, vrei iubire – așteaptă puțin, nu pot să mă întrerup de la felația de rigoare a secretarului aplicată penisului meu «atoatepătrunzător », ah, vrei să te sinucizi – vezi că peste două minute se deschide cortina – deci, toate alea. Îți dai seama cât de dependent este talentul de caracter, și dacă nu-l ai pe interior, el e nevoit să se supună unuia pe exterior. Adică cineva cântă, cineva beneficiază, asta-i toată «figniușka». Droage tot mai grele, nevoia de a te auto-anula/sinucide, egală cu nevoia de iubire și invazia rudelor care nu bănuiesc nimic sau cărora le este într-un mare cot – tot mai pregnantă. Nu, nu, nu! Nu-i asta chestia pentru care m-am născut – și penele de pe scenă strălucesc tot/și mai tare; vreau să mor, sunt deja mort și acrobațiile devin și mai nebunești. Mă vedeți, voi, ceia care ziceați că, dacă îmi declar homosexualitatea, nu mă va iubi nimeni? Mda, am înțeles, nu mă iubiți nici atât. Uimitor cât de tare e împlântată în om nevoia de iubire a celuilalt. De ce nu putem funcționa autonom? Putem, doar că ne ia ceva timp să înțelegem asta. Și iată că de 28 de ani Elton John este “sober”, adică treaz. I-a mers? Nu i-a mers? E fericit? Suntem? E nevoie de fericire sau nefericire ca să te realizezi?
P.S. Despre Magia Cannes-ului: chiar dacă pășești pe covorul roșu, fii atent!
Bryce Dallas Howard, actrița ce o joacă pe mama cântărețului, recunoaște: „Pe treptele Cannes-ului sunt încă o fană care rămâne cu gura căscată de la frumusețea Bellei Hadid care se perinda pe alături. Noroc că atașatul de presă mi-a șoptit să mă concentrez la treptele de sub picioare, să nu mă lungesc sub camerele tuturor fotografilor și ale tuturor televiziunilor. Despre Elton John, alias fiul meu, ce altceva pot să zic? Îi cunoșteam cântecele, nu și viața. Sper că m-am descurcat. Doar că eu, care nu cunosc schimbările de vârstă, am fost ajutată de către mama mea, scenarista filmului, care a avut grijă să-mi adauge ridurile ce lipseau”.
Dolor y Gloria, Almodovar
Dacă nu le vedeam în aceeași zi, nu era nimic. Același subiect – eterna nefericire a artistului, dedesubturile dureroase ale unei cariere de glorie. Același mecanism – eroul principal e și copilul senin și dornic de iubire care dă dovadă de niște talente premature și este susținut de către unii dintre maturi (în cazul Rokhetman – bunica, în cazul Almodovar – propria mamă, alias Penelope Cruz). Aceeași imposibilitate de a privi (a maturului plin de succes oficial, demolat de crize, îndoieli, depresii, alte bube mentale și poveri ale unor nefericiri reale sau perfect inventate) în ochii copilului care a fost. Aceleași relații homosexuale (în cazul lui Almodovar, scene puține, dar pline de o imensă gingășie și tandrețe – dincolo – relația nocivă dintre eroul principal, tot el și rob emoțional și stăpânul – de fapt dependentul de propriul rob managerul de business). Diferența este că micul Salvador Mallo este foarte iubit în copilărie, iar viitorul Elton – nu (cel puțin așa i se pare). Întrebarea este: iubit sau nu, artistul, dacă îi este dat să fie artist, nu cumva se hrănește doar din nefericire? Din reală ori din iluzorie? E nevoie să-l protejezi, să-l susții? Ori oricum își dă cu parul în cap, pretinzând că odată i s-a părut că ai fost oarecum ironic?
Almodovar intră în film prin detaliu – o culoare, o pală de vânt, cicatricea de sus până jos, încă vie și ușor stângaci croită, de pe toracele și abdomenul lui Antonio Banderas, sub apa clorată a piscinei. Apoi extinde spații, dar de fapt, intră în însuși nucleul moleculei durerii.
„N-am știut, n-am știut deloc despre cine este vorba, nici el nu mi-a spus, atunci când am citit scenariul și am zis da. Mi s-a zis să mă las de Banderas, de obișnuitul Banderas. Vroiam să știu de ce. Apoi, pas cu pas, am înțeles. Apartamentul care îmi aparținea, în film, era tare asemănător cu cel al lui Almodovar e la Madrid, machiajul care mi s-a făcut, părul grizonat m-a făcut să înțeleg și mai bine ce se cere de la mine”.
După ce a trecut, în 2017, printr-o intervenție extinsă la cord deschis și a fost destul de aproape de ceea ce numim, eufemistic, neființă (apropo, cicatricea e reală, precum am zis mai sus), Banderas s-a potrivit cum nu se poate mai bine rolului de artist pe care îl doare tot (fizic, moral și emoțional, un fel de Frida Kahlo masculină), sătul de tot, incapabil chiar să îngurgiteze ceva în afară de pireu lichid. Cât poate fi mai departe acest om de sex-simbolul, amantul etern, bătăușul notoriu? Vedem în film un Almodovar dependent de heroină, de medicamente opiacee, de orice poate să-i scoată durerea și să-l trimită în neant. Obligațiile dispar, necesitatea de a comunica – la fel. Banderas zice că el însuși a încercat doar o dată să fumeze iarbă, apoi s-a răzgândit. Despre homosexualitate (sau bisexualitate), se zice (guri rele, ce mai, fi-fi) că Banderas a fost și amantul lui Almodovar, și al lui Tarantino. Dar nu despre asta este vorba. E un film frumos, emoții efervescente, culori turbat de aprinse, de parcă a fost conceput de un balaur cu trei capete Frida Kahlo, Gauguin și Andy Warholl. Orice o fi, exorcizare, coming out sau simplă exhibiționism, dacă face bine artistului și celorlalți, să trăiască :).
P.S. „De câte ori o văd pe Penelope Cruz, devin heterosexual”, Pedro Almodóvar.
urmează…
