La 11 iulie 2002 cei doi polițiști au fost condamnați la privațiune de libertate pe viață de către colegiul penal al Curții de Apel, care i-a obligat să-i achite soției primului reclamant 160 Lei (11,7 Euro) pentru suma de bani furată de la soțul ei și 500.000 Lei (36.558,80 Euro) cu titlu de prejudiciu moral, iar celui de-al doilea reclamant – 14.080 Lei (1.209,50 Euro) pentru suma de bani furată de la fiii săi și 500.000 Lei cu titlu de prejudiciu moral. Instanța a notat că instanțele civile urmau să se expună asupra celorlalte pretenții din acțiunea civilă a reclamanților (cheltuieli de judecată și compensații legale de înmormântare a victimelor și repararea automobilelor lor).

La o dată necunoscută, reclamanții au inițiat acțiuni civile pentru despăgubiri împotriva Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Finanțelor. Acțiunile au vizat, în principal, recuperarea cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor legate de înmormântare a victimelor și repararea autovehiculelor lor.

În urma inițierii procedurilor civile, după dispunerea unei reexaminări, la 5 octombrie 2004, instanța de apel a menținut hotărârea Judecătoriei Centru din 21 iunie 2004, prin care O.B. și S.C. au fost obligați să achite primului reclamant 27.343 Lei (1.901,50) și celui de-al doilea reclamant – 47.190 (3.281,66 Euro). Printr-o decizie irevocabilă din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a încetat procesul din motiv că reclamanții au obținut deja compensații prin hotărârea din 11 iulie 2002 a Curții de Apel, care avea autoritatea lucrului judecat.

În fața Curții, reclamanții au pretins violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie, pe motiv că, prin adoptarea deciziei din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a încălcat dreptul lor de acces la un tribunal; precum și violarea Articolului 1 Protocol nr. 1, pe motiv că au fost lipsiți de proprietatea loc din cauza refuzului Curții Supreme de Justiție de a examina acțiunea lor civilă.

Decizia Curţii

În speță, Curtea a observat că, în decizia din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că reclamanții au obținut despăgubiri în temeiul deciziei Curții de Apel a Republicii Moldova din 11 iulie 2002. Ulterior, Curtea a constatat că, în temeiul articolelor 445 și 265 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a decis să înceteze procesul civil, pe motivul că decizia Curții de Apel a avut autoritatea de lucru judecat în raport cu acțiunea reclamanților în fața instanțelor civile. Ea a fost de acord cu Guvernul că recunoașterea hotărârii de lucru judecat a avut un scop legitim, întrucât, fără îndoială, aceasta urmărea să asigure securitatea relațiilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare în sine legitim, merită, în acest caz, o examinare atentă, la fel ca și concluziile Curții de Apel pronunțate în cauza penală. În speță, rolul Curții nu a fost de a revizui articolele 445 și 265 din Codul de procedură civilă ca atare, ci de a stabili dacă modul în care instanța națională a decis să pună capăt procedurii, aplicând dispozițiile legii în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul reclamanților de acces la o instanță.

În continuare, Curtea a observat că, în conformitate cu hotărârea Curții de Apel, reclamanții au obținut numai repararea parțială a pretinsului prejudiciu material și că Curtea de Apel a constatat că este de competența instanțelor civile să se pronunțe cu privire la restul pretențiilor reclamanților. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a hotărât să inverseze hotărârea instanței de fond și decizia instanței de apel și să înceteze procesul civil.

Curtea a observat că, deși din articolul 265 din Codul de procedură civilă reiese că recunoașterea autorității de lucru judecat este necesar o identitate triplă a părților, obiectul și temeiului ambelor acțiuni, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea reclamanților în instanțele civile fără a explica identitatea părților, a obiectelor și a temeiurilor acțiunilor civile introduse în fața instanțelor penale. Curtea Supremă de Justiție nu a făcut nici o evaluare, a sumelor alocate de instanța penală de către Curtea de Apel pentru pagube materiale, cât și exercitarea dreptului în cadrul unei proceduri civile care să permită obținerea altor despăgubiri.

Prin urmare, Curtea a considerat că reclamanții au fost lipsiți, în urma deciziei Curții Supreme, de orice posibilitate de a primi despăgubiri a prejudiciului material cauzat. Ea a constatat că cadrul legislativ intern, în perioada de referință, prevedea un remediu civil adecvat și efectiv pe care reclamanții trebuiau să-l epuizeze pentru a obține o soluție finală pe marginea acțiunilor sale civile și că ei au făcut uz de el. De asemenea, ea a constatat că reclamanții nu erau obligați să epuizeze căile de atac penale disponibile pentru că aveau o cale de atac accesibilă și efectivă în fața instanțelor civile. În cele din urmă, Curtea a notat că Curtea Supremă de Justiție, prin decizia de încetare a procesului, nu a asigurat un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea a considerat că având în vedere concluziile sale în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție, ea nu poate să speculeze asupra rezultatului care ar fi fost obținut dacă cerințele dreptului de acces la o instanță ar fi fost respectate în fața instanțelor naționale. Prin urmare, ea a considerat că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului plângerii în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi Brezeanu c. României, nr. 10097/05, §§ 27 și 28, 21 iulie 2009).

Reclamanții au cerut câte 5.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1,260 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamanților câte 3.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1.260 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Abonează-te la ştirile UNIMEDIA pe Google News