Cine se întreabă ce viitor își doresc copiii?

Răspunsul tuturor moldovenilor la întrebarea deceniului „De ce migrează?” e mereu același: „Vrem un viitor mai bun pentru copii”. Chiar și cei care nu au copii s-au gândit deja că ei tot pleacă pentru un viitor mai bun pentru copiii lor, care urmează să se nască. Dar cine se întreabă ce viitor își doresc copiii? Cine, plecând, știe dacă viitorul într-o țară necunoscută e într-adevăr mai bun decât ce se lasă în spate și care sunt riscurile în căutarea viitorului mai bun, ce valori vor fi schimbate prin pierderea a ce lăsam în Moldova și ce se câștigă în schimb peste hotare. Și încă una: se întreabă cineva dacă vor sau nu viitorul mai bun, ei, copiii? Nimeni nu știe.

În acest „viitor mai bun” eu sunt de 15 ani. Am aterizat aici când aveam 10 ani. Trecerea, de fapt, a fost pentru mine o aventură frumoasă, chiar și atunci când nu mergeau toate pe placul meu. În prima zi, mi-am șocat colegele pentru că am fost trimisă la școală fără cutiuța cu mâncare pentru prânz. Obișnuită cu bufetul de la școală, cu mătușa învățătoare, care mereu îmi purta de grijă și cu faptul că în Moldova terminam lecțiile mai devreme, am ratat prima etapă de încadrare în școala mea nouă. Deviza era: „Faci tot posibilul să fii de rând cu ele”. Din milă, colegele mele împreună cu învățătoarea mi-au adunat de la toți câte ceva până am avut și eu cutiuța pentru prânz plină. Ce anume era în cutia mea? Habar nu aveam. Țin minte doar că laptele în carton mic, cu pai, m-a dezamăgit extrem, pentru că l-am confundat cu sucul de mere.

Zilele, în „viitorul mai bun” zburau ca vântul, de la școala la tenis, la cercul de dans, la pian, pictură, atletică ușoară. A mai fost și perioada de cercetaș, șahul, handbalul și clubul de dezbateri, toate între temele pe acasă.

Totodată, visul de a fi adult mai repede parcă se prindea când eu eram responsabilă de majoritatea conturilor de casă, având limba engleză la un nivel mai bun decât părinții. Tot din această cauză am trecut fără probleme atunci am primit prima și unica pedeapsă de detenție de la școală. Deci, nu pot să spun că „viitorul mai bun” nu a fost de fapt bun, plin de aventuri și de multe oportunități noi.

Într-o zi, la universitate, în jurul cutiuțelor de prânz, împreună cu colegii, am abordat acest subiect, fiind în discuții și cu persoane din România, Egipt și Pakistan, printre localnicii irlandezi. Ne-am cercetat una pe alta pentru că ne așteptau examenele din ultimul an. Totodată, cred că ne-am consolidat și convins că noi, cele originare din unele țări, eram stresate mai mult în ajunul examenelor, pentru că anume educația e mereu cel mai mare vis pe care-l au părinții în raport cu copiii lor în „viitorul mai bun”. Am întâlnit prea multe cazuri când părinții pun o presiune în plus pe copii anume din cauza studiilor, chiar poate involuntar. Se întâmplă să şi aleagă meseria copiilor, desigur cea de medic sau inginer. Sunt cazuri când aceşti copii nu au de fapt mare interes față de alegerea făcută pentru ei, dar când știu prin câte dificultăți s-a trecut pentru ca ei să aibă o șansă sa învețe, nu prea au încotro.

Dar asta atât timp cât un examen sau două nu pot fi susținute, iar mită nu există. Atunci lumea cade încetişor pe „viitorul cel bun”. Părinții, desigur, trec prin dificultăți extreme, sacrificând carierele lor, rudele, apropiații și prietenii, totul pentru un „viitor mai bun” acordat copiilor. Dar, oricum, trebuie să recunoaștem că nici în „viitorul cel bun”, nici în trecutul lăsat ca și rău, nu e scăparea din situație prin metoda trăirii viselor proprii pentru copiii tăi.

La „viitorul acesta mai bun”, am primit multe oportunități și, din fericire, am și o experiență legată de studiile pe care mi le-am ales de bună voie. Dar ce am pierdut în schimb? Cred că timpul petrecut cu toții – bunei, mătuși şi verișori, adunați unul lângă altul, în jurul mămăligii proaspăt răsturnate din ceaun.

Mariana Verdeș, Irlanda