Săptămâna trecută am asistat la o lecție, la care, printre altele, studenți universitari au fost rugați să completeze un test psihologic. La un moment dat, a început o forfotă de nedumeriri și chicote de râs pentru că la categoria „sex”, în afară de versiunile pe care erau obișnuiți să le vadă, apăruse și categoria „M+F”. „O fi perverși din ăștia, dar nu în clasa noastră”, a strigat o tânără, vădit amuzată de situație. Și atunci m-am gândit că ar fi fost bine dacă tânăra studentă ar face cunoștință cu Frank, ca să-și formeze o opinie mai clară despre ce înseamnă transsexualitatea. Dar, totodată, mi-am dat seama cât de aiurea s-ar simți o persoană transsexuală în fața acestei studente, care l-ar răni pe Frank, fără să vrea, din ignoranță. Frica și ignoranța ne transformă uneori în monștri, suficient de mari, cât să învingem demonii de care ne e frică. Dar ce se întâmplă după ce ne dăm seama că demonii nu au existat decât în imaginația noastră? Apropo, se crede că, de fapt, îngerii nu au un sex definit.
Eu nu voi risca să-i fac vreodată cunoștință lui Frank cu studenta respectivă. Ea ar putea să rămână ignorantă sau ar putea să cunoască un tânăr transsexual măcar un pic, prin intermediul acestui text.
Pe Frank (pseudonim) îl cunosc de câțiva ani. Am făcut cunoștință la serata lui de proză. Atunci m-a uimit cât de profund poate fi un tânăr care abia împlinise majoratul. Apoi, la un alt eveniment am avut ocazia să ascult cum interpretează la chitară piese din propria creație. Mai târziu aflasem de la alți amici că e printre cei mai buni studenți la facultatea de Tehnologii Informaționale. E curios cum unii oameni reușesc să fie foarte buni în domenii atât de diferite. Ultima noutate este că a început a învața și design.
Frank are chip de înger. Un soi de inocență, charismă și inteligență într-un singur recipient. Ai impresia că toată lumea ar trebui să-l iubească. Nu a existat niciun moment de tensiune, confuzie sau disconfort în discuțiile nostre. Și, totuși, pe Frank nu îl iubește toată lumea. Unii îl urăsc, când află că Frank s-a născut fetiță.
L-am rugat pe Frank să-mi explice ce este transsexualitatea din punctul său de vedere:
Transsexulitatea este felul în care mă simt. Înțelegerea faptului că sunt băiat și nu pot face nimic cu asta. Nu mă pot identifica cu o fată sau răspunde la un nume feminin. Atunci când cineva încearcă să vorbească cu sau despre mine la genul feminin, simt că nu e despre mine, că nu mi se adresează mie.
Când ai început să te simți băiat?
Niciodată nu m-am simțit fată, asta știu cu certitudine. Au fost, însă, perioade în care îmi era indiferent felul în care mi se adresează lumea. În copilărie am avut parte de o atitudine egală cu frații mei și mă simțeam bine așa. Nimeni nu m-a impus să mă joc cu păpușile pentru că m-am născut fată. Puteam să mă joc în voie cu armele și indienii fraților mei.
În copilărie, pur și simplu, nu înțelegi de ce toată lumea vorbește despre tine ca despre o „ea”. Ăsta este unicul disconfort, dar, ulterior, apar conflicte interioare pentru că această adresare capătă mult sens, atitudine. Înțelegi clar că nu te poți identifica cu așteptările oamenilor din jur. Mai mult, copiii – băiețeii și fetițele, arată aproximativ la fel, însă în perioada de pubertate apar diferențe vizibile și înțelegi că lucrurile merg în direcție greșită.
Simțeai repulsie față de corpul tău?
Mai degrabă simțeam disconfort de la atitudinea oamenilor față de corpul meu. Se uitau la mine și vedeau o fată. Nu mă puteam împăca cu această idee.
Dar nu ai încercat să-l modifici prin tratamente hormonale sau operații, precum fac alte persoane transsexuale.
În perioada de pubertate simțeam disconfort de la faptul în care arătam. Pentru că, stereotipic, oamenii vedeau o femeie când îmi priveau corpul. Dar acum mi-am schimbat atitudinea. Nu ma uit la corpul meu ca al unei femei sau al unui bărbat. E corpul meu, atât. Sunt mulțumit de felul în care arăt, mă consider frumos. Iubitul meu mă consideră frumos. Prietenii mă consideră simpatic. Oamenii cu care comunic uneori mă consideră băiat de treabă, de ce aș mai avea nevoie? Poate doar de acte în care să fie scris un nume și un sex masculin.
De ce sunt importante aceste modificări în acte?
Este foarte incomod fără de ele. Din cauza că folosesc un nume neordinar, oamenii se interesează adesea dacă am același nume în buletin. Uneori răspund că da, așa e și în pașaport. Dar aș vrea să fie într-adevăr așa. Chiar atunci când te angajezi la serviciu apar probleme pentru că nu știi ce să scrii în CV- genul pe care îl ai, de fapt, sau ceea ce e scris în pașaport și la fața locului să începi a explica. În universitate apăreau adesea situații incomode. Profesorii, colegii, văd numele tău în registre și trebuie să le explici că, de fapt, sexul tău biologic, respectiv numele din acte, nu corespunde cu felul în care te simți. Trebuia să explic aceste nuanțe fiecărui profesor și coleg nou. E obositor. Așa că îi rugam să mi se adreseze doar cu numele de familie. Iar lucrările le semnam cu inițiale.
Pentru că transsexualitatea e puțin vizibilă, oamenii aruncă adesea fraze despre faptul că persoanele transsexuale ar trebui să se împace cu sexul său biologic…
Ei, pur și simplu, nu au încercat. Niciodată nu s-au trezit cu un pașaport în care este scris un nume străin. Niciodată nu li s-a întâmplat să li se adreseze și să se discute despre ei ca despre un gen opus. Niciodată nu s-au simțit neputincioși în a schimba atitudinea oamenilor față de ei. Așa că e ușor să ai o opinie, atunci când, pur și simplu, nu știi cum e să fii în această situație și cum te simți în aceste momente. E foarte neplăcut. Te simți un fel de fantomă, despre care lumea vorbește cu dispreț și pe care nimeni nu vrea să o ia în seamă.
Când ai reușit să-ți accepți identitatea?
În clasele liceale, atunci când am înțeles că propria luptă împotriva mea nu dă rezultate. Nu mă duce nicăieri. Unicul rezultat era că deveneam tot mai rău și mai asocial.
Cum luptai împotriva ta?
Este un meme frumos care spune „Maybe if I ignore it, it will go away”- (n.r. Poate dacă îmi ignor starea, va dispărea). Încercam să adopt comportamentul pe care îl aștepta societatea de la mine. Îmbrăcam haine conforme sexului biologic, nu corectam oamenii care mi se adresau sau vorbeau despre mine la genul feminin. În clasă, nu am inițiat discuții de acest gen, pentru că îmi dădeam bine seama care pot fi consecințele. În clasele gimnaziale, copiii pot fi duri în declarații, la fel sunt și profesorii, și părinții…
Cum s-a schimbat viața ta după ce ți-ai acceptat identitatea?
În clasele liceale am început să mă îmbrac așa cum îmi place. E adevărat că, din protest, îmi stereotipizam garderoba, pentru ca să fie cât mai aproape de cea a unui bărbat, adică doar blugi drepți, doar hanorace largi. Acest comportament a provocat multe discuții. Profesorii mă tot convingeau să mă îmbrac mai feminin. Unii colegi de clasă și-au dat seama. Unul chiar mi-a spus: „Știi, dacă tot vrei să-ți schimbi genul, schimbă-l, dar atunci întâlnește-te cu fete, nu cu băieți.”
Apropo, bănuiesc că oamenii confundă adesea identitatea cu orientarea sexuală.
Așa e. Mulți consideră stranie relația mea, din cauza că iubesc un bărbat. Dar eu, de fapt, am nevoie de relații foarte obișnuite. Aș vrea să creez o familie. Este important pentru mine.
A fost greu să te afli în grupurile de oameni cunoscuți, după ce ți-ai acceptat identitatea și ai adoptat un stil și comportament conform genului tău?
În clasă doar doi colegi mi se adresau la masculin. Dar, sincer vorbind, nu am avut probleme mari cu asta pentru că am fost unul dintre cei mai buni elevi din clasă, așa că nu mi-a fost prea greu să mă impun. Aveam imaginea unui elev care învață bine și, în general, eram considerat un copil deștept. Și profesorilor le puteam răspunde, dacă mă provocau. Iar colegilor, dacă se purtau nerespectuos, pur și simplu, nu le dădeam voie să copieze la teste.
Această tactică a lucrat și la universitate, pentru că, inițial, nu au acceptat toți identitatea mea. De exemplu, îți cere cineva conspectul și peste un timp întreabă „что ты здесь написала?” (n.r. din rusă: ce ai scris, la feminin). Îi închizi caietul în nas și îi zici „написал!” (adresare la masculin). Nu îți corectezi atitudinea – nu o să mai vezi conspectul. Și asta lucrează.
Au fost situații în care atitudinea oamenilor te-a rănit?
Oricare dintre oamenii care află că ești transsexual îți poate provoca neplăceri. O cunoscută avea obiceiul să spună oamenilor noi, cu care făceam cunoștință: „Știți că el, de fapt, nu este chiar băiat”.
Oamenii noi nu obișnuiesc să pună întrebări incomode?
Pun întrebări cei care află de undeva despre transsexualitatea mea. Cei care nu știu, nu pun întrebări. De fapt, percepția depinde de așteptările oamenilor. Recent, sub o poză a unui băiat bărbos cu plete lungi, am găsit un comentariu care spunea că el are ochii atât de feminini. Serios? Există ochi feminini?! Vezi în om exact ceea ce vrei să vezi.
Imaginea populară a persoanelor transsexuale este una foarte teatralizată, cu machiaj strident, comportament provocator. Cât de aproape este această imagine de tine și care este atitudinea ta față de ea?
Mie nu îmi este prea aproape acum. Dar sunt perioade când această imagine îmi este aproape din protest împotriva întregii lumi, pentru că lumea nu vrea să mă accepte. Acum, însă eu sunt mai degrabă un băiat obișnuit, ca toți băieții. Nu e nimic ieșit din comun în felul în care arăt. Tot ce îmi doresc este să trăiesc în liniște și pace.
Dacă ai avea ocazia să alegi, ai mai alege să fii trans?
Ar fi fost mai simplu să mă nasc băiat cisgender, evident. Dar ar fi fost o cale cu totul diferită, nu aș fi întâlnit oamenii care îmi sunt foarte dragi acum. Ar fi fost o realitate diferită. Aș vrea să trec această cale încă o dată, dar deja fără greșeli. E ca și cum ai trece repetat toate etapele unui joc video. Prima dată mergi mai mult intuitiv, nu știi care este misiunea, iar a doua oară joci pentru plăcere, știi regulile și nu îți faci atâtea griji.
Despre ce fel de greșeli vorbești?
Nu aș mai încerca să lupt cu identitatea mea, nu aș mai comunica cu unii oameni, aș cunoaște bine consecințele unor cuvinte, a unor acțiuni. Sunt multe avantaje când mergi a doua oară pe aceeași cale.
Transsexualitatea este o parte din tine, la fel cum este creația literară, muzica, IT-ul, designul. Cât de mult loc ocupă transsexualitatea în viața ta?
Atunci când încerci să te regăsești, să-ți găsești locul în această lume, îți ia mult timp, multe gânduri. Acum transsexualitatea nu e decât o părticică mică din Eul meu, nu e printre cele mai importante. Acum în prim plan sunt interesele mele legate de creație. Este mult mai important și mă caracterizează mult mai exact.
Un alt clișeu popular este că tinerii pot alege să vină în comunitatea LGBT pentru a ieși în evidență, pentru popularitate. Tu îți dorești popularitate?
Aș vrea probabil să devin un cântăreț popular de rock sau un designer popular, dar nu din contul vieții mele personale, dar grație realizărilor mele. Datorită creației, nu datorită unor caracteristici care nu depind de dorința sau alegerea mea.
Oamenii se interesează adesea care este motivul din care apare transsexualitatea. O fi biologic, o fi social. Probabil ți-ai pus și tu întrebarea?
Sunt multe surse care au răspunsuri diferite la întrebarea respectivă. Dar nu cred că motivul contează atât de mult. Importantă este atitudinea umană. E treaba oamenilor de știință să dea răspuns la aceste întrebări, nu e tema discuțiilor de cartier, cu siguranță. Cei care mor de curiozitate, să caute cercetări, să scrie scrisori la instituții științifice.
Societatea noastră este transfobă?
În principiu, da. De regulă, mă gândesc de 10 ori înainte de a spune că sunt transsgender. Cei mai mulți oameni mă consideră doar un băiat gender neconform. Când află, pot avea reacții neadecvate, pot începe interogatorii sau îți pot trânti în față ceva de genul: „Deci, tehnic, ești față?”. Nu, tehnic – sunt băiat. Atunci când te angajezi undeva, apare o anxietate puternică legată de felul în care vor reacționa oamenii. Aș vrea să am actele în regulă, ca să nu mai fiu nevoit să vorbesc despre asta.
Ce ai vrea să schimbi în societatea noastră, astfel încât să te simți mai bine?
Bunul simț nu este o calitate prea răspândită în societatea noastră. Unii oameni consideră că ei pot să pună orice întrebare unui om strain, crezând că e corect să insiste cu întrebări incomode. Nu își pun lor întrebarea de ce îi interesează atât de mult viața unui străin. Aș schimba faza cu: „Pur și simplu, cineva nu este obișnuit, nu este pregătit pentru asta”. Nu ai de ce te pregăti. Oamenii spun: „Noi nu ne putem obișnui cu numele tău”. E fals. Pentru că atunci când vii într-un colectiv nou și te prezinți, nimeni nu trebuie să se obișnuiască cu numele tău, toți îl acceptă. În cazul meu oamenii au nevoie să se obișnuiască. Nu te-ai obișnuit să ai în față un băiat?!- să știi că jumătate din populația lumii este de genul masculin.
Cu ocazia zilei vizibilității persoanelor trans, am vorbit mai mult despre nevoia ta de intimitate și spațiu personal. Crezi că vizibilitatea este importantă?
Personal nu sunt gata de vizibilitate. Îmi place liniștea. Atunci când lumea cunoaște prea multe despre tine, apar o sumedenie de răuvoitori. Știi, cu cât este mai popular un canal Youtube, cu atât mai mulți „hateri” are. Cu cât mai multă lume știe, cu atât apar mai mulți dintre cei care vor să câștige popularitate, folosindu-se de calitățile neobișnuite ale altui om.
Vizibilitatea este, însă, foarte importantă, pentru că oamenii au opinii false despre cum arată o persoană transsgender. Ei nu știu că o persoană cu care lucrează sau învață poate fi transsgender și ei nici să nu bănuiască.
Sunt oameni care au nevoia vitală de a-și exprima ura, agresivitatea. Lor nu le prea pasă spre cine își îndreaptă ura. Pentru ei vizibilitatea și informarea nu are niciun sens. Dar sunt și mulți oameni buni în esență, dar care au o imagine a lumii greșită. Nu sunt suficient de informați ca să înțeleagă ce se întâmplă. Este nevoie de vizibilitate anume pentru ca acești oameni să se poată informa și să înțeleagă că persoanele nu trebuie judecate pentru identitatea sau orientarea lor sexuală, ci exclusiv pentru acțiunile lor.
Interviu realizat de Doina Ipatii
