Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Lavinia Betea explică activitatea din spatele uşilor Cabinetului 2, dar şi cum întreaga reţea a puterii a fost acaparată, mai ales în anul dinaintea prăbuşirii regimului comunist, de către soţia Tovarăşului, devenind „mai temută decât Tovarăşul“.
„În 1989, puterea din România apărea ca un balaur cu două capete“, descrie Lavinia Betea dictatura cuplului Ceauşescu. În volumul „Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu. Agenda Tovarăşei în 1989“, publicată la Editura Corint în 2018, jurnalista Lavinia Betea transcrie şi adnotează, cu mărturii ale foştilor demnitari, agenda de lucru a Tovarăşei în ultimul ei an de viaţă. Zilnic, la Cabinetul 2 se perindă, repetitiv, Poliana Cristescu – fosta noră şi încă favorita sa – pentru o cafeluţă, secretari subordonaţi care vin să-i raporteze informaţii, dar şi alţi demnitari care-i comunică tot, având grijă ca orice „chestiuni supărătoare“ să n-ajungă la Cabinetul 1. Lavinia Betea descrie relaţia Tovarăşei cu cadrele şi prezintă cum, prin atribuţiile sale tot mai numeroase în nucleul puterii, dar şi din grija pentru soţul ei suferind de diabet, Elena Ceauşescu devine, în 1989, „marele filtru instituţional al preşedintelui României“.
Ce era notat în agendă şi de cine era redactată?
Cel care a completat-o trebuie să fi fost şeful de cabinet, istoricul Ion Neacşu. El îi nota prezenţele la şedinţe şi vizite de lucru, precum şi orele de intrare şi ieşire ale vizitatorilor săi. Acestea au fost redate, în 2009, în suplimentul „Jurnalului Naţional“, fără alte detalii suplimentare. Ulterior, am completat agenda cu ajutorul unor lucrări de specialitate şi al memoriilor unor foşti înalţi demnitari, încercând să redau atmosfera din culisele Cabinetelor 1 şi 2, dar şi să-mi răspund la o teorie. Voiam să verific dacă se justifică ideea pe care o credeau foarte mulţi oameni în anii ’90, aceea că România a avut înainte de Revoluţie o conducere bicefală şi, în cel mai rău caz, că, de fapt, Elena Ceauşescu a condus ţara.
Spuneţi, în descrierea cărţii: „Tovarăşa a devenit mai temută decât Tovarăşul“. Aşadar, teoria dumneavoastră s-a adeverit. Cum s-a transferat puterea?
În primul rând, Elena Ceauşescu avea, ca al doilea om de stat, atribuţii directe în zone importante: din ’76, era şefa cadrelor din România, adică nu se putea face o promovare sau o eliberare din funcţie, cum se spunea atunci, fără acordul ei. De ea depindeau toţi din segmentul de vârf al puterii şi vă daţi seama cum se plecau în faţa ei. Cu atât mai mult aceştia şi-au luat revanşa mai târziu şi au vorbit-o de rău. În ’77, Elena Ceauşescu intră în prezidiul permanent al CC al PCR, adică în nucleul puterii, acolo unde se iau deciziile. În 1980, devine prim-viceprim ministru al Consiliului de Miniştri, aşadar, ea putea să stopeze sau să promoveze orice decizie care ţinea de economia naţională. Apoi, în subordinea ei directă, mai era Consiliul Culturii Socialiste. Ea dirija cultura, artele şi toată producţia editorială şi cinematografică. Îi mai era subordonate ministerul Învăţământului, Academia şi toate institutele de cercetare din România. Din agenda extrem de încărcată a Elenei Ceauşescu reiese, prin prisma întâlnirilor pe care zilnic le avea cu diverşi membri ai nomenclaturii că, nu de puţine ori, avea întâlniri cu oameni care erau direct subordonaţi lui Nicolae Ceauşescu.
Citiți continuarea pe adevarul.ro
